Microsoft Bill Gates

MICROSOFT, APPLE ET LA CONFRONTATION PAR PUBLICITÉ

Depuis quelques jours, Microsoft diffuse en France une publicité pour sa nouvelle tablette. Il s’agit de la première publicité dite “comparative” sur des produits de haute technologie en France. En effet, Microsoft y compare les attributs de son produit avec celui de son concurrent Apple, en soulignant les avantages que présente son produit par rapport à celui de la Pomme.

Naturellement, on pourrait se demander si cette publicité n’est pas dénigrante, et si Apple n’aurait pas de quoi fonder une action en concurrence déloyale.

Action en concurrence déloyale

L’action en concurrence déloyale est fondée sur le régime de responsabilité de droit commun, à savoir l’article 1382 du Code civil, qui dispose que “tout fait quelconque de l’homme, qui cause un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer”. Par conséquent, pour qu’Apple puisse engager la responsabilité de Microsoft, il lui suffirait de prouver un préjudice, une faute, et un lien de causalité.

Dans le cas d’une publicité dénigrante, la faute serait relativement facile à établir : il suffit que le spot publicitaire, les affiches ou tout autre type de support publicitaire soient considérés comme dénigrants. Le dommage, quant à lui, pourrait être l’atteinte à la réputation de l’entreprise ou de ses produits, ou encore une chute des ventes suite à cette publicité.

Il faut noter cependant, que l’action en concurrence déloyale peut être entamée en cas de dénigrement. La comparaison de produits en soi ne constitue pas un dénigrement à elle seule.

Publicité comparative en France

En France, la publicité comparative était interdite jusqu’à la moitié des années 1980. Elle était assimilée à un type de concurrence déloyale.

En 1986, se produit alors le premier changement significatif. La Cour de cassation, dans un arrêt du 22 juillet 1986, avait accepté la publicité comparative, à condition que celle-ci fût réalisée à propos d’un produit identique, vendu dans les mêmes conditions par des commerçants différents. Naturellement, ceci réduisait considérablement le champ d’application de la publicité comparative.

Au fur et à mesure, le droit européen et le droit interne ont réalisé leurs apports en la matière, et ont bien défini le régime de la publicité comparative.

Ce dernier est aujourd’hui codifié dans le Code de la consommation, à l’article L.121-8, lequel dispose que “toute publicité qui met en comparaison des biens ou services en identifiant, implicitement ou explicitement, un concurrent ou des biens ou services offerts par un concurrent n’est licite que si :

• Elle n’est pas trompeuse ou de nature à induire en erreur ;

• Elle porte sur des biens ou servies répondant aux mêmes besoins ou ayant le même objectif ; et

• Elle compare objectivement une ou plusieurs caractéristiques essentielles, pertinentes, vérifiables et représentatives de ces biens ou services, dont le prix peut faire partie (…)”.

On peut donc voir, que depuis 1986 et l’arrêt avant-gardiste de la Cour de cassation, le champ d’application de la publicité comparative s’est considérablement étendu, puisque la comparaison peut être réalisée entre des produits “répondant aux mêmes besoins ou ayant le même objectif” et non seulement entre des produits identiques.

La publicité de Microsoft est-elle comparative ou dénigrante ?

Le spot publicitaire de la tablette de Microsoft semble être conforme à l’article L.121-8 du Code de la consommation, dans la mesure où il compare des produits de même nature : la tablette hybride de Microsoft et l’ordinateur portable d’Apple.

Il ne semble pas non plus être trompeur, puisque les avantages de la tablette soulignés par le spot sont effectivement absents du produit d’Apple (on pense notamment à l’écran tactile).

La comparaison est faite sur des “caractéristiques essentielles, pertinentes, vérifiables et représentatives de ces biens ou services”.

Il serait donc fort peu probable qu’Apple engage une action en concurrence déloyale, le gain de cause étant difficile à assurer, en l’absence de dénigrement flagrant. La meilleure solution reste de consulter un avocat dès qu’un problème de ce type survient.

Boli de rinichi

Ce sunt bolile de rinichi?

 

Rinichii, două organe de mărimea pumnului, situate de fiecare parte a coloanei vertebrale, imediat deasupra liniei taliei, îndeplinesc un rol vital. Rinichii curăţă sângele prin îndepărtarea reziduurilor şi excesului de lichide, menţinând un echilibru sănătos între diferitele substanţe chimice ale corpului şi contribuie la reglarea tensiunii arteriale.

 

Când rinichii se îmbolnăvesc sau sunt lezaţi, pot să-şi piardă brusc sau treptat capacitatea de a

îndeplini aceste funcţii vitale. Produsele reziduale şi lichidul în exces se acumulează atunci în organism, provocând diferite simptome, în special edeme ale mâinilor şi picioarelor, dispnee de efort, necesitate imperioasă de a urina frecvent. Dacă persoane respectivă nu este tratată, rinichii afectaţi pot, în cele din  urmă, să-şi întrerupă funcţionarea. Pierderea funcţiei rinichilor este o stare foarte gravă, potenţial mortală.

 

Simptomele bolilor de rinichi: sete şi nevoie imperioasă, frecventă de aurina, evacuarea de foarte mici cantităţi de urină, edeme în special ale mâinilor şi picioarelor şitumefiere pufoasă în jurul ochilor, gust neplăcut în gură şi miros al respiraţieiasemănător urinei, oboseală persistentă sau dispnee de efort, scăderea poftei de mâncare, tensiune arterială tot mai mare, paloarea pielii, piele foarte uscată, cu mâncărimi persistente, la copii: oboseală şi somnolenţă crescută, scădereapoftei de mâncare, eventual întârziere acreşterii.

 

Cauzele bolilor de rinichi

 

Bolile rinichilor se clasifică în acute (când pierderea funcţiei apare brusc) şi cronice (când deteriorarea are loc treptat, uneori pe o perioadă de mai mulţi ani). Forma cronică poate fi deosebit de insidioasă: poate să nu manifeste niciun simptom până când nu au avut loc distrugeri considerabile şi deseori ireparabile ale rinichilor.

 

Cauzele afecţiunilor cronice ale rinichilor deseori dificil de stabilit. Majoritatea sunt rezultatul altor boli sau condiţii, cum ar fi diabet, hipertensiune sau ateroscleroză ce împiedicăfluxul de sânge din rinichi. Lupusul şibolile sistemului imun care afectează vaselesangvine pot, de asemenea, declanşa afecţiunirenale provocând inflamaţia rinichilor.

 

Unele boli cronice ale rinichilor, dintre care boala renală polichistică (se formează chisturi în rinichi), sunt moştenite, altele sunt congenitale - rezultat al unui tip oarecare de obstrucţie sau malformaţie a tractului urinar cu care s-a născut persoana şi care o dispune la infecţii şi boli ale rinichilor.

 

Bolile cronice ale rinichilor pot fi determinate şi de expunerea îndelungată la substanţe chimice

toxice sau medicamente, inclusiv heroină. De asemenea, vitamina D în cantităţi excesive şi proteinele, mai ales în dieta celor vârstnici sau foarte bolnavi, pot afecta rinichii. Dar, în multe cazuri cronice, cauza exactă rămâne necunoscută.

 

Afecţiunile acute ale rinichilor pot apărea în câteva zile după debutul oricărei stări care reduce

brusc şi dramatic fluxul de sânge spre rinichi: atacul de cord, leziunile traumatice de tipul celor dintr-un accident, o infecţie gravă sau o reacţie toxică la un medicament.

 

Inhalarea sau înghiţirea anumitor toxine, printre care alcoolul metilic, tetraclorura de carbon,

artigelul şi ciupercile otrăvitoare, pot provoca, de asemenea, disfuncţia bruscă a rinichilor.

 

Alergătorii de maraton şi alţi atleţi de rezistenţă care nu beau suficiente lichide în timpul competiţiilor de lungă distanţă pot suferi de insuficienţă acută a rinichilor din cauza unei descompuneri bruşte a ţesutului muscular care eliberează o substanţă chimică numită mioglobină ce poate leza rinichii.

 

Diagnosticarea bolilor de rinichi

 

Pentru diagnostic, medicul va efectua teste ale sângelui şi urinei şi, dacă rinichii,  pot tolera, se efectuează investigaţii cu raze numită urografie intravenoasă. Dacă diagnosticul rămâne neclar, medicul poate practica şi o puncţie-biopsie, utilizând un dispozitiv special cu ac pentru a extrage ţesut renal în vederea examinării microscopice.

 

Tratamentul bolilor de rinichi

 

Afecţiunile rinichilor sunt stări periculoase şi necesită îngrijiri medicale. Medicamentele, în special cele care controlează diabetul şi hipertensiunea, pot uneori ajuta la încetinirea progresului afecţiunilor cronice ale rinichilor. Unii practicieni au descoperit că anumite diete restrictive sunt utile, mai ales dacă afecţiunea este surprinsă din timp. Dar, dacă aceste măsuri dau greş şi rinichii se deteriorează până la punctul în care nu mai pot funcţiona deloc, există doar două tratamente: dializa sau transplantul de rinichi.

 

Deoarece hipertensiunea arterială este şi cauză şi simptom al afecţiunii, se vor folosi inhibitori

ai enzimei de conversie ai angiotensinei  pentru a micşora viteza lezării rinichilor sau un diuretic pentru a menţine tensiunea arterială scăzută.

 

Pentru a echilibra substanţele chimice din organism, care pot suferi variaţii periculoase când rinichii nu funcţionează corect, se pot folosi medicamente de tipul polistiren-sulfonatului de sodiu care micşorează nivelul potasiului şi nitratului de calciu care blochează absorbţia de fosfor

a stomacului.

 

Dacă un test sangvin revelează un nivel scăzut al globulelor roşii, medicul poate prescrie o medicaţie cu suplimente de fier pentru a reface depozitele organismului de eritropoietină, o substanţă naturală cu rol în sinteza sângelui. Medicul poate, de asemenea, recomanda suplimente de calciu pentru a împiedica rarefierea oaselor, un efect secundar ocazional al afecţiunilor cronice ale rinichilor. Deoarece multe medicamente sunt eliminate prin rinichi, va trebui consultat medicul înainte de a lua orice medicamente eliberate fără indicaţie medicală. Se recomandă, în majoritatea cazurilor, evitarea ibuprofenului şi paracetamolului.

 

Un număr tot mai mare de medici încurajează modificarea dietei pentru controlul afecţiunilor renale cronice. Unele studii au arătat că aderenţa rigidă la o dietă care limitează drastic proteinele poate întârzia sau chiar împiedica continuarea deteriorării rinichilor, mai ales pentru persoanele având afecţiuni ale rinichilor ca urmare a diabetului. Diabeticii care urmează o dietă ce le menţine nivelul glucozei în limite restrânse îşi pot încetini progresiunea bolii renale.

 

Tratamentul prin dializă, care utilizează dispozitive artificiale pentru îndeplinirea funcţiilor rinichilor, este necesar în cazurile cuafecţiuni renale avansate. Astăzi, se utilizează mai frecvent două tipuri de dializă. Hemodializa apelează la un filtru mecanic pentru curăţarea sângelui. Un chirurg implantează un şunt, un mic tub care conectează o arteră şi o venă, la o mână sau la un picior al pacientului. De mai multe ori pe săptămână, timp de trei sau patru ore de fiecare dată, un alt tub este conectat la șunt şi sângele pacientului este pompat în afara corpului în hemodializor şi apoi pompat înapoi.

 

O altă metodă, numită dializă peritoneală, utilizează membrana peritoneală  pentru a ajuta curăţarea sângelui. Un tub de plastic este implantat chirurgical în abdomenul pacientului. Apoi, la fiecare tratament, un lichid numit dializat este infuzat prin tub în abdomen. Deşeurile transportate de sângele care circulă prin vasele mici din membrana peritoneală sunt filtrate în dializat, care este drenat în exterior după câteva ore. Acest proces este repetat de 3-5 ori pe zi. Cât timp lichidul se află în abdomen, pacientul poate să-şi continue activităţile zilnice normale.

 

Ambele tipuri de dializă prezintă complicaţii potenţiale şi riscuri, în special cel de infecţie.

Stresul de a fi nevoit să te supui, în mod continuu, procedurii poate, de asemenea, să marcheze echilibrul emoţional al pacientului. Din aceste motive, persoanele cu boli renale avansate optează frecvent pentru transplantul de rinichi. Noile medicamentele anti-rejet şi ameliorarea îngrijirilor postoperatorii au mărit mult indicele de success al acestor intervenţii chirurgicale. Astăzi, indicele de supravieţuire la trei ani pentru pacienţii care primesc un rinichi de la o rudă în viaţă este de circa 75%; pentru cei al căror rinichi transplantat provine de la un donator neînrudit decedat, indicele este de circa 60%. Nu orice persoană cu o afecţiune renală poate candida la transplant.

 

O dietă specială de restricţie poate micşora efortul depus de rinichii afectaţi, menţine lichidele şi substanţele chimice ale organismului în echilibru şi parează acumularea de deşeuri în corp. Deşi astfel de diete trebuie adaptate în mod specific nevoilor individuale ale fiecărui pacient, toate încorporează în mod tipic următoarele restricţii generale:

• proteine: nu mai mult de 1 gram pe kilogram de greutate corporală şi pe zi.

• potasiu: nu mai mult de 2 grame pe zi.

• fosfor: nu mai mult de 1 gram pe zi (de obicei, se realizează prin respectarea restricţiilor de proteine).

• sodiu: în cazurile de afecţiuni renale avansate, nu mai mult de 2 grame pe zi.

Suplimentele de calciu (1 500 mg pe zi) sunt recomandate frecvent pentru a contracara rarefierea oaselor care însoţeşte deseoriafecţiunile renale.

 

Mai multe substanţe chimice care se găsesc uzual în produse de gospodărie au fost puse în

legătură atât cu afecţiunile renale acute, cât şi cu cele cornice: cadmiul, fumul de tutun, tetraclorurade carbon, cloroformul, etilen glicolul, acidul oxalic etc

Tudor Arghezi

De-a v-ati-ascuns...

Tudor Arghezi (1880-1967)
Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.
1880-1967
E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.
Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.
Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.
Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.
Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.
Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.
Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Baroc

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică,literatură, pictură, sculptură și teatru.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, înRomânia, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Nașterea barocului

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era aproape obscur celor mai mulți dintre privitori, stilul barocangaja privitorul într-o "aventură" a înțelegerii care era simplă, evidentă, directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale Carracci, Caravaggio, Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai barocului sau artiști proto-baroc.Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele debaroc. În ciuda existenței acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alții, că importantele inovații artistice ale marilor artiști ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Frații Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcției artei ecleziastice cu destinație clară decât măiestriei artistice a artiștilor înșiși.

Deși singular, prin viziunea și realizările sale geniale în arhitectură, pictură și sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelopoate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.

Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei. Nașterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi dezvoltată și evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.

În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate conduc la apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate,metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.

Evoluția barocului

• Articol principal Evoluția barocului

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc" a barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările și culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creștinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură și pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite țări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reședințe princiare sau private de o valoare estetică și artistică excepțională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă și stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberație" puțin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având și multiple influențe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea și evoluția barocului, sub diferitele sale aspecte și variațiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele țări și culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franța, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc și un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură și interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul își are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania și Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limbacuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura și stilul de viață al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăsește și barocul, sub varianta sa insulară.Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă spaniolă și portughezăau fost puternic influențate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol și a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe private, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.

Drumul triumfal al barocului în timp, spațiu și conștiința umană a continuat adânc până în secolul al XX-lea.Planificarea stradală radială, influențată de modul de organizare al grădinilor baroce se regăsește în arhitectura a numeroase orașe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenționat radial, adică baroc, se regăsește în Arcul de Triumf din București, respectiv în Arcul de Triumf dinParis este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mișcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial și secular pragmatic, precum burghezia.

Barocul arhitectural[modificare | modificare sursă]

• 
  Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară și "vizibilă" a barocului.Articol principal Barocul în arhitectură.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi,domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni.

Arhitectura barocului a fost îmbrățișată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și complexulZwinger din Dresden), în Austria (imaginea abației benedictine din Melk este reprodusă mai sus) și Polonia (Palatele Wilanów și Bialystok).Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului.

Multe alte exemple de arhitectură barocă și de planificare stradală se pot întâlni în alte țări și în orașe diferite din Europa de vest, centrală și chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piață centrală sau de la un monument plasat la intersecția a multiple bulevarde, este de inspirație tipică barocă, preluând modelulgrădinilor baroce.În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecți faimoși precum SirChristopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh și Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între1675 și 1708, în stil Renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit și baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase și (re)cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.

În cele două Americii, în toate țările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcția bisericilor catolice.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără și Opera din Paris, denumită și Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o și a realizat-o între 1857 și 1874, după ce fusese selecționat prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spațiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără și coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror suprafețe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esențiale ale unei construcții realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

• Pentru exemplificare, se poate vedea o Listă cu exemple de arhitectură barocă.

Trasformări geometrice

Translaţia

Translaţia unei figuri geometrice reprezintă mişcarea tuturor componentelor ei pe o anumita distanţă si direcţie. Această transformare poate fi uşor caracterizată de un vector v = (dx, dy). Când vrem să translatăm un punct P(x, y) după v, e de ajuns să facem operaţia P’ = P + v. Astfel, P’ are cooronatele (x + dx, y + dy).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• pastrează orientarea poligoanelor (adică, dacă vârfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi şi ele în ordine trigonometrică);
• păstrează unghiurile;
• o dreaptă va fi transformată în altă dreaptă paralelă cu prima;
• înafară de translaţia trivială de vector v = (0, 0), această transformare nu are puncte fixe (adică orice punct va fi transformat într-un punct diferit);
• translaţii successive vor rezulta tot într-o translaţie (adică, dacă vrem să translatăm un punct dupa v şi apoi după v₁, atunci obţinem acelaşi rezultat dacă translatăm direct după v + v₁);
• translaţia este comutativă;

Simetria

Există două tipuri de simetrii: simetria faţă de un punct şi simetria faţa de o dreaptă.

Un punct A îl are simetric pe A’ faţă de un punct O, dacă segmentul AA’ are ca mijloc punctul O. Dacă avem un punct (x₀, y₀) căruia vrem să îi aflăm simetricul faţă de un punct de coordonate (x, y) atunci acesta va fi (2x – x₀, 2y – y₀).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor (adică, dacă varfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi şi ele în ordine trigonometrică);
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• are ca punct fix punctul O, iar drepte fixe cele care trec prin punctul O;
• simetrii succesive după centre diferite O₁(x₁, y₁) O₂(x₂, y₂) sunt o translaţie de vector v = 2(x₂ – x₁);
• simetriile după un punct nu comută;

Să calculăm simetricul unui punct P(x₀, y₀) faţă de o dreaptă de ecuaţie ax + by + c = 0. Notăm cu d distanţa de la punctul P la dreaptă, , şi cu (m₁, m₂)cosinii directori ai vectorului n(a, b) normal la dreaptă. Valorile cosinilor directori sunt:  şi . Vom alege semnul minus dacă ax₀ + by₀ + c > 0 iar semnul plus dacă ax₀ + by₀ + c < 0. Astfel, simetricul punctului P va avea coordonatele (x₀ + 2*d*m₁, y₀ + 2*d*m₂).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• nu păstrează orientarea poligoanelor (adică, dacă varfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi în sens orar);
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• are ca puncte fixe dreapta de simetrie;
• simetrii succesive după drepte paralele sunt o translaţie;
• simetrii succesive după drepte concurente sunt rotaţii;
• simetriile nu comută;

Rotaţia

Aceasta este o transformare care roteşte punctele în sens trigonometric în jurul unui punct numit centru de rotaţie după un unghi fixat numit unghi de rotaţie. Dacă avem rotaţia de centru O(x₀, y₀) şi unghi alfa, atunci imaginea unui punct P(x, y) va fi P’(x₀ + (x – x₀) * cos(alfa) - (y – y₀) * sin(alfa), y₀ + (x – x₀) * sin(alfa) + (y – y₀) * cos(alfa)).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor;
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• dacă nu este o rotaţie trivială de unghi 0 atunci are ca punct fix centrul de rotaţie;
• nu are drepte fixe, dar are cercuri fixe centrate în centrul de rotaţie;
• două rotaţii succesive R₁(O₁, alfa) şi R₂(O₂, beta) se compun într-o translaţie sau o rotaţie R₃(O₃, alfa + beta);
• în general rotaţiile nu comută;

Omotetia

Aceasta este o transformare ce scalează obiectele în funcţie de un centru de omotetie şi un raport. Un punct P(x, y) transformat după o omotetie H(O(x₀, y₀), k) (centru O şi raport k) va avea imaginea P’(x₀ + k * (x - x₀), y₀ + k * (y - y₀)).

Proprietăţi:

• nu păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor;
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele, iar transformata unei drepte va fi paralelă cu dreapta;
• are ca punct fix centrul de omotetie;
• două omotetii succesive H₁(O₁, k₁) şi H₂(O₂, k₂) se compun într-o translaţie sau omotetie H₃(O₃, k₁ + k₂);
• în general omotetiile nu comută;