La mulți ani!

Cu colinde de Crăciun, vă dorim un an mai bun, şi cu dragoste creştină să primiţi în dar lumina, zurgălăi de flori de gheaţă să vă bucure de viaţă, mult noroc s-aveţi în toate, La Mulţi Ani cu sănătate! De sfintele Sărbători să deschidem uşa pentru oaspeţi dragi, şi inima pentru speranţă, bucurie şi lumină. Să fim mai buni şi să privim înainte cu încredere, ştiind că dacă avem credinţă, drumul din faţa noastră va fi presarat cu împliniri. Fie ca spiritul blând al Sfintelor Sărbători să ningă asupra dumneavoastră doar bucurie şi senin, prosperitate, veselie şi sănătate în anul ce vine! La mulți ani!!!


https://www.youtube.com/watch?v=kVzZaji1mmI

Citate - cărți

,,Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri” – Victor Hugo
,,Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni; sunt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri, şi cei mai răbdători profesori.” – Charles William Eliot
,,Cărţile ne ajută să înţelegem cine suntem şi cum ne comportăm. Ne arată cum să trăim şi cum să murim.” – Anne Lamott
,,Cărţile sunt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău.” – Carlos Ruiz Zafón
,,Cărţile bune te fac să-ţi pui întrebări.” – Scott Westerfeld
,,Singurul lucru important într-o carte este semnificaţia pe care o are pentru tine.” – W. Somerset Maugham
,,Cartea care merită citită nu e cea care gândeşte pentru tine, ci cartea care te face să gândeşti.” – James McCosh

„Cărţile sunt albinele care poartă polenul însufleţit de la o minte la alta.”
– James Russell Lowell
„Cărţile pot fi periculoase. Pe cele mai bune ar trebui să existe scris ‘Această carte îţi poate schimba viaţa’.” – Helen Exley
,,Când întâlnești un om cu o personalitate deosebita, ar trebui să-l întrebi ce cărți citește.” – Ralph Waldo Emerson
,,Citeşte o mie de cărţi şi cuvintele tale vor curge ca un râu.” – Lisa See,,Atunci când colecţionăm cărţi, colecţionăm fericire.” – Vincent Starrett
„O carte este ca o cheie către camere necunoscute din castelul care este înăuntrul nostru.” – Franz Kafka
„Când îi vinzi unui om o carte, nu îi vinzi câteva sute de grame de cerneală, hârtie şi lipici, ci o nouă viaţă.” – Christopher Morley
,,Cărţile care te ajută cel mai mult sunt cele care te fac să gândesc cel mai mult.” – Theodore Parker
,,Cartea este asemenea unei grădini pe care o poţi purta în buzunar.” – Proverb chinezesc
,,Dacă citești doar cărți pe care le citesc ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți.” – Haruki Murakami
,,Cărţile sunt făcute pentru oamenii care îşi doresc să trăiască altundeva.” – Mark Twain
,,O casă fără cărţi este aidoma unei camere fără ferestre.” – Heinrich Mann
,,Oricine spune că are o singură viaţă de trăit trebuie să înveţe cum să citească o carte.”– Anonim
,,Cărţile reprezintă umanitatea dată la tipar.” – Barbara W. Tuchman

Esențe și parfumuri

 Esentele sunt compusi organici care au in molecula legaturi duble, cicluri aromatice, grupe functionale de tip: alcool, aldehida, cetona, eter, ester sau cicluri care contin atomi de carbon si unul sau mai multi heteroatomi (N si O).Pentru a fi mirosita o substanta trebuie sa fie volatile si solubila in apa; ea ajunge mai intai in organul mirosului, nasul (unde se dizolva in mucoasa nazala) si apoi la receptorii olfactivi. Lipsa de miros se explica in unele cazuri prin faptul ca unele molecule, insolubile in apa, nu ajung la acesti receptori.

Moleculele care genereaza senzatia de miros placut se numesc generic esente; ele activeza semnale olfactive la nivelul sistemului responsabil de producerea emotiei. Asa se explica faptul ca esentele sunt folosite inca din antichitate pentru efectul lor therapeutic si sunt folosite si astazi in procedure de aromoterapie.

Esentele se extrag prin antrenare cu vapori, macerare la cald sau extractie cu solventi, din diferite parti ale plantelor.

O singura esenta sau amestecuri de esente se patreaza dizolvate intr-un solvent organic cu care formeaza o solutie omogena cu aspect uleios.

Parfumul este un amestec omogen format din esente dizolvate in solutie alcatuita din alcool etilic si apa. Industria parfumurilor prospera prin crearea de parfumuri noi, prin recombinarea esentelor natural traditionale sau prin obtinearea in laborator a unor compusi organici folositi ca esente sau amestecuri de esente.

Aromele naturale

Aromele naturale au fost folosite din cele mai vechi timpuri, atat pentru a da savoare felurilor de mancare si bauturilor, cat si in scop terapeutic. Astazi se folosec atat arome naturale cat si artficiale, care sunt compusi organici sintetizati in laborator.

Gustul dulce este dat de molecule care au tot grupe hidroxil, -OH (alcool): glicerina,zaharoza,glucoza si fructoza. Industria alimentara a creat arome artificiale ca zaharoza si aspartamul. Acesti compusi au structura mai complicate, dar care este recunoscuta de aceiasi receptori care conduc la senzatia de dulce.

Gustul acru (acid) este dat in special de existent in cavitatea bucala a ionilor H3O+ , proveniti din ionizarea acizilor. Unele soiuri de mere sunt acide: ele contin acid malic, un acid organic care are trei atomi de carbon, doua grupe carboxilice si o grupa –OH. Lamaile, contin acid citric si sunt folosite la prepararea ceaiurilor si a bauturilor racuritoare.

Gustul amar este asociat cu compusi organici numiti alcaloizi; acestia au in molecula cel putin un ciclu format din atomi de carbon si unul sau mai multi atomi de azot. Multe dintre moleculele alcaloizilor sunt otravitoare si capacitatea de a le detecta dupa gust este rezultatul unei adaptari la mediu a organismelor. Chinina este folosita in concentratii mici pentru a da savoare unor bautiri racoritoare (apa tonica) sau a unor bauturi alcoolice (gin tonic), este component principal a medicamentelor anti-malarie; in concentratie mare provoaca contractii musculare la nivel abdominal si varsaturi. Hameiul, folosit la fabricarea berii contine humolona, molecula care asociaza berii gustul usor amar.

Gusturile piperat, iute si aromat specific pentru condiment apar in urma excitarii stimulilor durerii. Pentru a elimina durerea creierul comanda sinteza in organism a unor compusi cu actiune calmanta; acestia determina senzatia de calm resimtita dupa o masa foarte condimentata. Gustul piperat, atribuit varietatilor de piper negru si alb este determinat de interactia unui alt alkaloid, piperina cu receptori ai durerii. Gustul iute specific ardeiului iute, verde sau rosu (paprica) se explica prin existent in compozitia acestora a capsaicinei. Atat piperina cat si capsaicina stimuleaza secretia salivara si ajuta digestia.

Gustul proaspat si rece atribuit mentee se explica prin actiunea mentolului asupra receptorilor termici de la nivelul limbii.

Sistemul nervos

Celule nervoase

Unitățile funcționale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. Funcția lor este oarecum asemănatoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos și le transmit alteia, unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acțiune. Neuronii sunt clasificați în trei tipuri, în raport cu funcția lor: neuroni senzitivi, care transmit informația de la organele de simț ale corpului la sistemul nervos central; neuroni integrativi (interneuroni), care proceseaza informația primită; neuroni motori, care inițiază acțiunile voluntare și involuntare.

Neuronii au diferite forme și mărimi, dar toți au aceeași structură de bază. Au un nucleu central situat într-o porțiune aproximativ sferică a neuronului numită corp celular. Din corpul celular se desprind un număr de prelungiri fine, rarnificate. Acestea sunt denumite dendrite. Din celula se desprinde o fibră unică, lungă, denumită axon, principala fibră care asigură conducerea semnalului într-un nerv. La extremitatea sa, axonul se divide și el într-un număr de ramificații, fiecare terminându-se cu mici butoni. Fiecare buton se gasește în imediata apropiere a unei dendrite de la un alt neuron, fară a o atinge de fapt. Acest spațiu este denumit sinapsă, prin care mesajele sunt transmise de catre substanțe chimice numite mediatori neuronali. Fiecare neuron este delimitat de un perete subțire, semipermeabil care are un rol important în transmiterea impulsurilor. Impulsurile sunt declanșate întotdeauna de excitarea uneia sau a mai multor din dendritele neuronului și sunt trimise către corpul celulei. De aici se propagă de-a lungul axonului. Pentru a mari viteza de transmitere a semnalelor, mulți axoni au un înveliș de mielină.

Când un semnal atinge butonii axonului, acesta poate, în anumite împrejurări, să traverseze sinapsele către dendritele unui alt neuron adiacent și astfel să se propage în continuare. Neuronii nu sunt singurele tipuri de celule care se întalnesc în sistemul nervos. Celulele denumite nevroglii sau celule gliale sunt prezente în număr mare în sistemul nervos central, iar celulele Schwann se gasesc in cel periferic, ambele tipuri leagă, protejează și hrănesc și, de asemenea, oferă suport neuronilor.

Factori mutageni

FACTORI CAUZALI AI BOLILOR GENETICE

Una din problemele fundamentale ale geneticii umane, medicale este aceea de a stabili natura tulburarilor genetice; depistarea acesteia se realizeaza prin investigatii si experimente de laborator complexe, dintre care amintim:

  - cercetarea individului, inclusiv istoria evolutiei intrauterine;

- cercetarea amanuntita a istoriei familiale;

  - cercetarea citogenetica a individului si a familiei lui;

   - cercetarea unor parametri biochimici, moleculari etc.

            Dupa cum am vazut, in cadrul bolilor genetice exista eredopatii = maladii genetice ereditare, care au o concentrare familiala, si maladii neereditare. Toate acestea sunt rezultatul mai indepartat sau mai apropiat istoric al mutatiilor - fenomen prin care se produc modificari in materialul genetic, modificari ce nu sunt provocate de recombinarea genetica.

            Cunoasterea fenomenului de mutageneza si a rolului mutatiilor in evolutie este deosebit de importanta pentru biologie si medicina.

            Intrucat fenomenul mutational este universal, el nu exclude specia omului, care din punct de vedere structural si fiziologic este, in linii generale, alcatuita dupa schema de organizare a animalelor.

            Mutatiile pot aparea in mod spontan (= mutatii naturale), sau pot fi induse experimental (= mutatii artificiale); ele pot afecta diferite unitati ale materialului genetic si astfel pot fi clasificate in:
 - mutatii genice, cand afecteaza genele;

            - mutatii cromozomiale si

            - mutatii genomice, in cazul in care afecteaza intreg genomul.

            Dupa modul de exprimare fenotipica, mutatiile pot fi dominante, recesive, semidominante.

            In functie de locul unde sunt plasate, mutatiile pot fi autosomale si heterosomale, acest din urma tip de mutatii manifesta sex-linkage.

·        Daca mutatiile afecteaza celulele liniei germinale, atunci ele pot fi transmise ereditar prin gameti la noile generatii si vor fi mostenite de acestea atat in celulele germinale, cat si in celulele somatice.

·        In situatia mutatiilor din celulele din care nu rezulta gameti, ci numai anumite tesuturi si organe, vom putea spune ca vom avea mutatii somatice manifeste numai la tesuturile si organele respective; acest gen de mutatii nu sunt transmisibile, ereditare.

            Cercetarile experimentale care ur 232h73c maresc lamurirea problemelor legate de procesul mutational se realizeaza pe diferite specii animale, intrucat din motive etice, pe om nu se  pot efectua. Totusi, prin extrapolarea unor rezultate obtinute experimental pe animale si prin observatiile realizate pe culturi de celule, tesuturi, sau cele culese in urma unor iradieri terapeutice, sau efectele mutagene induse accidental, se poate estima valoarea mutatiilor la om. Date foarte pretioase in acest sens sunt furnizate de studiul maladiilor ereditare umane, ale caror cauze sunt constituite de diferite mutatii daunatoare, aparute spontan, natural.

            Se considera ca in cursul evolutiei sale filogenetice sub influenta radiatiilor naturale ale pamantului sau cosmice, precum si a altor cauze mutagene, au aparut numeroase mutatii; aceste mutatii au stat la baza evolutiei speciei umane, desi o parte dintre ele i-au fost daunatoare.

            Evolutia "a cautat si a gasit" cele mai ingenioase mijloace de conservare a structurii si functiei organismelor = ereditatea, dar a lasat loc si pentru greseli, erori in transmiterea caracterelor. Fara stabilitate viata ar fi fost imposibila, iar fara mutatii evolutia ar fi ramas o simpla speranta.

            Mutatiile naturale, fie ca sunt utile, fie ca sunt nefolositoare sau daunatoare omului, sunt plasate atat pe autozomi cat si pe heterozomi; astazi se cunosc peste 4500 de maladii  umane a caror cauza este alterarea materialului genetic. De aceea in prezent aceste mutatii sunt considerate drept agenti etiologici ai unor boli genetice, asa cum bacteriile sau virusurile sunt factori patogeni ai altor maladii.

            Mutatiile genetice sunt nu numai foarte numeroase, dar si foarte variate; ele se datoresc numarului mare de gene (~ 30 000), faptului ca fiecare gena poate suporta mai multe mutatii, dar si numarului nebanuit de factori mutageni.

            Efectele mutatiilor sunt inegale si imprevizibile. Daca, uneori, trec neobservate, alterori reduc mai mult sau mai putin durata vietii, cu unitati de masura la nivelul orelor si zilelor embrionului de-abia conceput, la cel al lunilor la copilul care moare curand dupa primul lui contact cu lumea inconjuratoare, sau la nivelul anilor in cazul copiilor, adolescentilor si adultilor care au defecte genetice mai simple sau mai complexe. Consecintele acestor mutatii reprezinta pretul pe care ereditatea, viata il plateste pentru a avea o majoritate normala.

            Factorii mutageni sunt foarte variati, insa pot fi clasificati in:

            I.- factori mutageni fizici;

            II.- factori mutageni chimici  si

            III.- factori mutageni biologici.


I. FACTORII MUTAGENI FIZICI
    Numeroase cercetari au dus la concluzia ca orice abatere de la temperatura optima in care se dezvolta embrionii organismelor homeoterme impiedica dezvoltarea normala a proceselor plastice si energetice metabolice prin intermediul sistemelor enzimatice si ca socurile termice destabilizeaza sinteza ADN-ului, provocand depolimerizarea acestuia.

·        O serie de alte studii au reliefat faptul ca ultrasunetele au actiune teratogena (aparitia unor malformatii in cursul vietii intrauterine sub influenta unor factori din mediul ambiant) asupra cromozomilor fetali.

·        Factorii dinamici ai zborului (vibratii, acceleratii, imponderabilitate etc.) sunt responsabili de unele leziuni minore cromozomiale.

·        In procesul mutagen, teratogen este bine cunoscuta actiunea radiatiilor asupra embrionilor, atat cea directa cat si cea indirecta (prin intermediul organismului matern)

            Radiatiile cu efecte mutagene sunt reprezentate de:

            1. - radiatiile neionizante (razele UV) si

            2. - radiatiile ionizante (Razele Röntgen- X -; gama - g -; alfa - a; beta - b, electronii si neutronii).

            Razele X, Röntgen sunt radiatii electromagnetice cu actiune asemanatoare razelor gama; ele au lungimea de unda cuprinsa intre 0,06 Å si 100 Å (1 Å = 10-8 cm) si o putere de penetratie mai mica fata de radiatiile gama, dar suficient de mare pentru a provoca o ionizare puternica. Aceste radiatii se folosesc larg in mutageneza experimentala, deoarece aparatele sunt accesibile, gasite in majoritatea institutiilor medicale.

·        Iradierea in prima saptamana de gestatie produce maximum de mortalitate, iar iradierea in prima luna, cel mai ridicat procent de malformatii la copiii nou-nascuti; acesta este fenomenul de teratogeneza. La om, se cunoaste ca primele 12 saptamani de dezvoltare embrionara sunt cele mai sensibile la actiunea radiatiilor ionizante, perioada cea mai receptiva fiind intre saptamanile 2-7.

Efectele consumului de alcool

Alcoolismul are nenumarate efecte atat asupra persoanei in cauza cat si asupra celor din jur, si vorbim de efecte ce tin de sfera psihologica dar si de efecte fizice. Abuzul de alcool este cauza celor mai multe accidentari, inclusiv accidentele de masina, de pilda. O treime din accidentele mortale sunt legate de consumul de alcool, fara a mai numara miile de raniti rezultati in fiecare an.
            Consumul de alcool, chiar si in cantitati moderate creste foarte mult riscul de a avea raporturi sexuale neprotejate, crescand astfel riscul de imbolnaviri. In unele cazuri apar "efecte" mai complicate, din sfera sarcinilor nedorite.
Un alt efect neplacut, periculos atat pentru persoana cat si pentru ceilalti, este violenta si agresivitatea. Sub influenta consumului de alcool poti interpreta gresit o remarca sau un gest, ceea ce poate duce la comportamente agresive si violenta.
            Asupra organismului, consumul de alcool are efecte multiple:
Ø      Alcoolul actioneaza in organism ca factor de stres: creste tesiunea arteriala, sunt eliberate in sange, mai multe substante ca: lipide, zaharuri, cortizon.
Ø      Organismul foloseste energie pentru inlaturarea alcoolului din organism, energie care ar fi fost necesara pentru buna lor functionare. Metabolizarea alcoolului la nivelul ficatului, "fura" 80% din oxigenul necesar functionarii acestui organ. Astfel alcoolul devine un "parazit metabolic". Celulele cardiace si cele nervoase, au cel mai ridicat consum de oxigen si sufera cel mai mult sub influenta alcoolului.
Ø      Abuzul de alcool, consumul matinal "pe stomacul gol", duce la malnutritie. Organismul este lipsit de proteine, substante minerale si vitamine. Pe langa reducerea aportului acestor elemente importante din hrana, excesul de etanol are ca efect reducerea progresiva a capacitatii intestinului subtire de a resorbi substante importante ca: vitamina B1, acidul folic, iar mai tarziu sodiu si apa.
Ø      Produsii de inalta toxicitate rezultati din descompunerea alcoolului (de ex. acetaldehida) afecteaza celulele nervoase.
Ø      Incapacitatea progresiva a intestinului subtire de a absorbi substante vitale bunei functionari a organismului (vitamine in special A si C, saruri minerale), cauzeaza in timp tulburari nervoase si tulburari cu origine somatica. Pierderea calciului, a fosfatilor si a vitaminei D ca urmare a consumului de alcool, duce la pierderea masei osoase si la cresterea pericolului de fracturare. Inflamatiile mucoaselor gastrice si duodenale, precum si fisurile la nivelul inferior al esofagului duc la sangerari grave. Consumul permanent de alcool creste de zece ori mai mult riscul de imbolnavire de cancer esofagian.
Ø      Sub incidenta suferintei intra si muschiul cardiac. Imbolnavirea acestui muschi se numeste cardiomiopatie. De patru ori mai multi alcoolici mor din cauza tulburarilor cardiace decat de ciroza.
            Cele mai frecvente complicatii somatice determinate de consumul de alcool sunt: gastritele toxice, ulcerele, pancreatita, diabetul zaharat, hepatita cronica, ciroza hepatica, polinevrita periferica, convulsiile, accidentele vasculare cerebrale si miocardice.
            O alta serie de efecte sunt cele asupra creierului, sistemului nervos si psihicului. Initial si in doze mici se produce un efect stimulator (creste debitul verbal, dispar inhibitiile, creste gradul de iritabilitate nervoasa) asupra psihicului. Acesta mai este numita si faza euforica sau excitanta a consumului. Consumat in doze mai mari insa, alcoolul, are efect inhibitor (reactii slabe la stimuli durerosi, capacitate de discernamant slaba, atentie si memorie alterate). Efectele psihologice ale consumului de alcool pot crea impresia depasirii starilor de teama si inhibare, poate sa faca singuratatea mai suportabila, pot diminua sentimentele de inferioritate.
            Alcoolul produce insa distrugerea treptata a neuronilor iar asta se observa in timp mai ales de catre persoanele apropiate alcoolicului. Aceasta reducere a numarului neuronilor cauzeaza si reducerea performantelor creierului, vizibile in scaderea functiei memoriei (apar lacune de memorie), a capacitatii de gandire, de intelegere, pierderea simtului critic si a discernamantului. Iar consumul abuziv poate provoca in timp leziuni organice la nivelul sistemului nervos central ce pot provoca pana la convulsii, delirium tremens sau la dementa. Dependentul de alcool manifesta o raceala emotionala, o alterare treptata a sentimentelor, indispozitii frecvente si schimbari bruste a opiniilor.
            Mai pot sa apara:
Ø      neliniste interioara, iritabilitate;
Ø      tulburari de somn, cosmaruri;
Ø      depresie, frica, complexe de inferioritate ascunse uneori in spatele unei fatade de grandomanie;
Ø      lipsa de vointa, promite dar nu-si tine promisiunea;
Ø      izolarea si reducerea sferelor de interes;
Ø      lipsa igienei corporale, decadere fizica si psihica.
            Dependenta de alcool cauzeaza in timp alterarea sentimentelor si relatiilor cu membrii familiei, tulburarea relatiilor interpersonale la servici si in cercul de prieteni, reducerea sentimentelor de responsabilitate, neglijarea educatiei copiiilor, intarzierea si absenta de la locul de munca, accidente de munca si de circulatie, delicventa, divort, pierderea locuintei si a locului de munca.

Tabel culori HTML

http://www.ghidweb.3x.ro/tabel%20culori%20html.html

Daltonismul

Daltonismul (cecitatea cromatică)

Culorile nu sunt percepute la fel de toate persoanele. Daltonistii sunt cei care au o deficienţă de percepţie a culorilor. Există multe tipuri de daltonism. Cea mai frecvent întâlnita este incapacitatea de a distinge culorile roşu si verde, mai ales la băieţi. Aproape în toate cazurile, daltonismul este congenital şi se manifestă la aproximativ 7% dintre bărbaţi şi sub 1% dintre femei.

Distingerea culorilor

Când privim un obiect, lumina pătrunde în globul ocular. Lumina este înregistrată de celulele senzoriale oculare, care transmit semnale către creier. De aceea nu putem vedea pe întuneric, pentru că nu există lumină care să fie reflectată.

Celulele cu bastonase şi conuri

În retină există două tipuri de celule fotoreceptoare. Acestea sunt celulele cu bastonase şi conuri. Cu bastonasele nu putem vedea toate culorile, dar ele pot funcţiona şi când lumina este slabă. De aceea este greu să ne dăm seama, de exemplu, ce culoare are o maşină pe care o vedem în lumina amurgului. Conurile permit distingerea culorilor. Acestea sunt localizate în majoritate în macula lutea, o zonă a retinei. Lumina reflectată de obiectul pe care îl privim intens ajunge la macula lutea, acolo unde sunt concentrate majoritatea celulelor cu conuri. Lumina de diferite culori are diferite lungimi de undă. Există trei tipuri de conuri: cele care absorb cel mai bine lumina cu lungimi de undă cuprinse între 445 si 450 nm (violet), cele care absorb cel mai bine lumina cu lungimi de undă între 555 si 570 nm (galben). Celule diferite pot “vedea” culori diferite, deoarece conţin pigmenţi diferiţi, molecule care se modifică la contactul cu lumina. Daltonismul se poate datora lipsei unuia dintre cele trei tipuri de celule cu conuri sau diferenţelor pigmentare dintre conuri.

Percepţia diferită a culorilor

Persoanele cu deficienţa de percepţie a culorilor (discromatopsie) de ax rosu-verde pot avea probleme şi cu percepţia altor culori. Cu alte cuvinte, majoritatea persoanelor cu “cecitate cromatică” văd culorile, dar le percep într-un mod diferit. Cazurile în care nu se poate distinge nici o culoare sunt rare. Cecitatea cromatică absolută (discromatopsie totală) se datorează absenţei totale a celulelor cu conuri. Persoanele afectate de această boală nu suportă lumina strălucitoare şi au o vedere slabă, iar citirea le este afectată. O altă problemă este lipsa sensibilităţii cromatice. În acest caz, aveţi nevoie de mai mult timp pentru a distinge culorile şi vă este foarte greu să distingeţi culorile în lumină slabă.

Curcubeul văzut cu diferite deficienţe de percepţie cromatică

Percepţie cromatică normală

Discromatopsie de albastru

Discromatopsie de roşu

Cecitate cromatică absolută (discromatopsie totală)

De ce daltonismul afectează mai frecvent bărbaţii decât femeile?

Acest lucru se datorează faptului că daltonismul este ereditar, iar gena responsabilă este localizată în cromozomul X. Gena este recesivă, la fel şi daltonismul. Caracterul recesiv al genei se pierde când vine în conflict cu o altă genă pentru aceeaşi caracteristică. Există două tipuri principale de discromatopsie: în spectrul verde şi respectiv în spectrul roşu. Ambele sunt determinate de gene recesive localizate în cromozomul X.

Cromozomii X şi Y determină sexul individului. Bărbaţii posedă câte unul din fiecare, iar femeile, doi cromozomi X (şi nici un cromozom Y). Dacă o genă ce determină o boală este recesivă, atunci boala nu se va manifesta, dacă în organism există şi o genă normală. Gena normală „câştigă lupta”. Acest lucru este posibil în cazul femeilor, deoarece posedă doi cromozomi X. Dacă unul dintre aceştia poartă gena daltonismului, iar celălalt gena „normală”, atunci gena normală are caracter dominant, iar daltonismul nu se va manifesta.

Bărbaţii au un singur cromozom X, iar dacă acesta este purtătorul genei daltonismului, atunci bărbatul va fi daltonist. Pentru ca un bărbat să fie daltonist, este nevoie doar de o genă, pe când în cazul unei femei este nevoie de două gene, câte una pentru fiecare cromozom X. Şansele de a moşteni două gene ale daltonismului (una de la tată şi una de la mamă) sunt mult mai mici.

Femeile care sunt purtătoare ale unei gene a daltonismului, deci care nu au daltonism, pot totuşi să transmită gena urmaşilor (în 50% dintre cazuri). Mecanismul este similar ca în cazul altor boli ereditare care sunt mult mai frecvente la bărbaţi decât la femei, ca de exemplu hemofilia clasică.

Interferența luminii

Interferenta este fenomenul de suprapunere a doua sau mai multe unde coerente intr-o anumita zona din spatiu ducand la obtinerea unui tablou stationar de maxime si minime de interferenta.

Deosebiri intre interferenta undelor mecanice si cea a luminii
Interferenta undelor electromagnetice din domeniul vizibil, ca si in cazul undelor mecanice, consta in suprapunerea a doua sau mai multe unde intr-o zona spatiala.
Insa in cazul undelor mecanice, rezultatul interferentei se apreciaza in functie de amplitudinea undei rezultante in acel punct, iar in cazul luminii, rezultatul interferentei se apreciaza dupa intensitatea luminoasa in punctul respectiv.

Pentru a obtine un fenomen de interferenta stationara, undele trebuie sa aiba aceeasi frecventa si sa fie coerente, adica sa aiba o diferenta de faza constanta.

Undele coerente sunt undele între care exista relatii constante în timp ( diferenta de fază, amplitudinea), iar fenomenul de interferenta se poate observa tot timpul.
De gradul de coerenta al undelor care interfera depinde stationaritatea si contrastul tabloului de interferenta.

Metode de obtinere a undelor coerente existente
Obtinerea undelor coerente pentru realizarea interferentei se face separand din fluxul luminos emis de o sursa monocromatica douafascicule de lumina care ulterior se suprapun din nou in zona de interferenta. In acest scop se utilizeaza numeroase dispozitive, care se încadreaza în doua metode:
- metoda divizarii frontului de unda ( exemplu: dispozitivul lui Young);
- metoda divizarii amplitudinii (exemplu: lama cu fete plan paralele)

Metode de obtinere a undelor coerente cunoscute
Unul din procedeele de obtinere a undelor coerente este cel prin care radiatia emisa de un izvor punctiform este divizata in doua parti, iar cele doua parti se intalnesc din nou intr-un punct. In acest caz undele care interfera provin din aceeasi unda initiala. Acesta este procedeul de obtinere a undelor, prin divizarea frontului de unda.

Izvoarele coerente prin divizarea frontului de unda se pot realiza in optica prin:
a) formarea a doua imagini ale aceluiasi izvor luminos;
b) intrebuintarea izvorului si a unei imagini a sa;

In acest scop se concep si se folosesc diferite dispozitive experimentale.Doua dintre cele mai reprezentative dispozitive de acest tip sunt: oglinzile Fresnel si bilentilele Billet.

Figurile de interferenta obtinute astfel sunt foarte fine numai daca izvoarele sunt punctiforme, franjele de interferenta fiind nelocalizate.

Un fascicul de lumina poate fi, de asemenea, divizat cu una sau mai multe suprafete reflectatoare, de pe care o parte de lumina se reflecta, iar alta parte se transmite cu intensitatile corespunzatoare.

Cum intensitatea luminii este o masura a patratului amplitudinii spunem ca undele coerente se obtin, in acest caz, prin divizarea amplitudinii.

Aceste unde se pot obtine si de la izvoare mai intinse, iar efectele de interferenta pot fi chiar mai intense, decat in cazul undelor coerente, obtinute prin divizarea frontului de unda. De altfel, in practica se folosesc izvoare mai mult sau mai putin intinse.

Factori care influenteaza figura de interferenta
In anumite puncte din spatiu se vor forma zone cu aceeasi valoare a intensitatii rezultante numite franje de interferenta. Franjele pot fi de minim sau de maxim, în functie de valoarea amplitudinii rezultante. Alti factori de care depinde figura de interferenta sunt:

• lungimea de unda (culoarea) a sursei de lumina
• intensitatea luminoasa a sursei de lumina
• distanta intre fante (in cazul disp. Young)
• distanta intre fante si ecran (in cazul disp. Young)
• distanta intre fante si sursa (in cazul disp. Young)

Interfranja - franjele de interferenta
Interfranja reprezinta distanta intre doua benzi luminoase, respectiv doua benzi intunecoase.

Franja de interferenta reprezinta curba care uneste punctele de maxim, respectiv punctele de minim.
Se deosebesc doua feluri de franje (nelocalizate si localizate).
In cazul franjelor nelocalizate, se obtine o dedublare a unuia si aceluias izvor(sursa) sau utilizarea unui izvor impreuna cu o imagine a sa.
Se pot obtine fraje de interferenta localizate, fie la infinit (ex. franjele Haidinger, care sunt inele de inalta tensiune), fie pe o placa (in cazul lamei cu fete plan paralele). Forma franjelor poate fi de inele (ex. inelele lui Newton) sau de linii paralele.

Grigore Vieru

Faptura Mamei

Usoara, maica, usoara, 

C-ai putea sa mergi calcand

Pe semintele ce zboara

Intre ceruri si pamant.

In priviri c-un fel de teama, 

Fericita totusi esti 

Iarba stie cum te cheama, 

Steaua stie ce gandesti. 

Buzele mamei

Iar buzele tale sunt, mama, 

O rana tacuta mereu, 

Mereu presurata cu tarna

Mormîntului tatalui meu.

O, buzele ce sarutara

Al tatei mormînt

Mai mult ca pre dînsul, 

Pre tata, -n

Putinii lui ani pre pamînt.

Acuma cînd nu te poti, mama, 

De sarea din sale pleca, 

Cine ridica mormîntul

Spre gura uscata a ta?!

Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă și autoritaristă anațional-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Deși Hitler este notoriu pentru crimele comise, acesta a fost numit „omul anului” în 1938 de către revista americană Time.

În Primul Război Mondial

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.^[39]

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,^[40] în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului.^[41][39]A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.^[42] Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914^[42] și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter ).^[43][44] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen).^[45] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.^[46] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.^[47] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.^[48] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei,^[49] care l-a șocat.^[50]

Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experință a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru vitejie.^[51]

Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.^[52] Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost "înjunghiată în spate" de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.^[53]

Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.^[54] Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic

Microsoft Bill Gates

MICROSOFT, APPLE ET LA CONFRONTATION PAR PUBLICITÉ

Depuis quelques jours, Microsoft diffuse en France une publicité pour sa nouvelle tablette. Il s’agit de la première publicité dite “comparative” sur des produits de haute technologie en France. En effet, Microsoft y compare les attributs de son produit avec celui de son concurrent Apple, en soulignant les avantages que présente son produit par rapport à celui de la Pomme.

Naturellement, on pourrait se demander si cette publicité n’est pas dénigrante, et si Apple n’aurait pas de quoi fonder une action en concurrence déloyale.

Action en concurrence déloyale

L’action en concurrence déloyale est fondée sur le régime de responsabilité de droit commun, à savoir l’article 1382 du Code civil, qui dispose que “tout fait quelconque de l’homme, qui cause un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer”. Par conséquent, pour qu’Apple puisse engager la responsabilité de Microsoft, il lui suffirait de prouver un préjudice, une faute, et un lien de causalité.

Dans le cas d’une publicité dénigrante, la faute serait relativement facile à établir : il suffit que le spot publicitaire, les affiches ou tout autre type de support publicitaire soient considérés comme dénigrants. Le dommage, quant à lui, pourrait être l’atteinte à la réputation de l’entreprise ou de ses produits, ou encore une chute des ventes suite à cette publicité.

Il faut noter cependant, que l’action en concurrence déloyale peut être entamée en cas de dénigrement. La comparaison de produits en soi ne constitue pas un dénigrement à elle seule.

Publicité comparative en France

En France, la publicité comparative était interdite jusqu’à la moitié des années 1980. Elle était assimilée à un type de concurrence déloyale.

En 1986, se produit alors le premier changement significatif. La Cour de cassation, dans un arrêt du 22 juillet 1986, avait accepté la publicité comparative, à condition que celle-ci fût réalisée à propos d’un produit identique, vendu dans les mêmes conditions par des commerçants différents. Naturellement, ceci réduisait considérablement le champ d’application de la publicité comparative.

Au fur et à mesure, le droit européen et le droit interne ont réalisé leurs apports en la matière, et ont bien défini le régime de la publicité comparative.

Ce dernier est aujourd’hui codifié dans le Code de la consommation, à l’article L.121-8, lequel dispose que “toute publicité qui met en comparaison des biens ou services en identifiant, implicitement ou explicitement, un concurrent ou des biens ou services offerts par un concurrent n’est licite que si :

• Elle n’est pas trompeuse ou de nature à induire en erreur ;

• Elle porte sur des biens ou servies répondant aux mêmes besoins ou ayant le même objectif ; et

• Elle compare objectivement une ou plusieurs caractéristiques essentielles, pertinentes, vérifiables et représentatives de ces biens ou services, dont le prix peut faire partie (…)”.

On peut donc voir, que depuis 1986 et l’arrêt avant-gardiste de la Cour de cassation, le champ d’application de la publicité comparative s’est considérablement étendu, puisque la comparaison peut être réalisée entre des produits “répondant aux mêmes besoins ou ayant le même objectif” et non seulement entre des produits identiques.

La publicité de Microsoft est-elle comparative ou dénigrante ?

Le spot publicitaire de la tablette de Microsoft semble être conforme à l’article L.121-8 du Code de la consommation, dans la mesure où il compare des produits de même nature : la tablette hybride de Microsoft et l’ordinateur portable d’Apple.

Il ne semble pas non plus être trompeur, puisque les avantages de la tablette soulignés par le spot sont effectivement absents du produit d’Apple (on pense notamment à l’écran tactile).

La comparaison est faite sur des “caractéristiques essentielles, pertinentes, vérifiables et représentatives de ces biens ou services”.

Il serait donc fort peu probable qu’Apple engage une action en concurrence déloyale, le gain de cause étant difficile à assurer, en l’absence de dénigrement flagrant. La meilleure solution reste de consulter un avocat dès qu’un problème de ce type survient.

Boli de rinichi

Ce sunt bolile de rinichi?

 

Rinichii, două organe de mărimea pumnului, situate de fiecare parte a coloanei vertebrale, imediat deasupra liniei taliei, îndeplinesc un rol vital. Rinichii curăţă sângele prin îndepărtarea reziduurilor şi excesului de lichide, menţinând un echilibru sănătos între diferitele substanţe chimice ale corpului şi contribuie la reglarea tensiunii arteriale.

 

Când rinichii se îmbolnăvesc sau sunt lezaţi, pot să-şi piardă brusc sau treptat capacitatea de a

îndeplini aceste funcţii vitale. Produsele reziduale şi lichidul în exces se acumulează atunci în organism, provocând diferite simptome, în special edeme ale mâinilor şi picioarelor, dispnee de efort, necesitate imperioasă de a urina frecvent. Dacă persoane respectivă nu este tratată, rinichii afectaţi pot, în cele din  urmă, să-şi întrerupă funcţionarea. Pierderea funcţiei rinichilor este o stare foarte gravă, potenţial mortală.

 

Simptomele bolilor de rinichi: sete şi nevoie imperioasă, frecventă de aurina, evacuarea de foarte mici cantităţi de urină, edeme în special ale mâinilor şi picioarelor şitumefiere pufoasă în jurul ochilor, gust neplăcut în gură şi miros al respiraţieiasemănător urinei, oboseală persistentă sau dispnee de efort, scăderea poftei de mâncare, tensiune arterială tot mai mare, paloarea pielii, piele foarte uscată, cu mâncărimi persistente, la copii: oboseală şi somnolenţă crescută, scădereapoftei de mâncare, eventual întârziere acreşterii.

 

Cauzele bolilor de rinichi

 

Bolile rinichilor se clasifică în acute (când pierderea funcţiei apare brusc) şi cronice (când deteriorarea are loc treptat, uneori pe o perioadă de mai mulţi ani). Forma cronică poate fi deosebit de insidioasă: poate să nu manifeste niciun simptom până când nu au avut loc distrugeri considerabile şi deseori ireparabile ale rinichilor.

 

Cauzele afecţiunilor cronice ale rinichilor deseori dificil de stabilit. Majoritatea sunt rezultatul altor boli sau condiţii, cum ar fi diabet, hipertensiune sau ateroscleroză ce împiedicăfluxul de sânge din rinichi. Lupusul şibolile sistemului imun care afectează vaselesangvine pot, de asemenea, declanşa afecţiunirenale provocând inflamaţia rinichilor.

 

Unele boli cronice ale rinichilor, dintre care boala renală polichistică (se formează chisturi în rinichi), sunt moştenite, altele sunt congenitale - rezultat al unui tip oarecare de obstrucţie sau malformaţie a tractului urinar cu care s-a născut persoana şi care o dispune la infecţii şi boli ale rinichilor.

 

Bolile cronice ale rinichilor pot fi determinate şi de expunerea îndelungată la substanţe chimice

toxice sau medicamente, inclusiv heroină. De asemenea, vitamina D în cantităţi excesive şi proteinele, mai ales în dieta celor vârstnici sau foarte bolnavi, pot afecta rinichii. Dar, în multe cazuri cronice, cauza exactă rămâne necunoscută.

 

Afecţiunile acute ale rinichilor pot apărea în câteva zile după debutul oricărei stări care reduce

brusc şi dramatic fluxul de sânge spre rinichi: atacul de cord, leziunile traumatice de tipul celor dintr-un accident, o infecţie gravă sau o reacţie toxică la un medicament.

 

Inhalarea sau înghiţirea anumitor toxine, printre care alcoolul metilic, tetraclorura de carbon,

artigelul şi ciupercile otrăvitoare, pot provoca, de asemenea, disfuncţia bruscă a rinichilor.

 

Alergătorii de maraton şi alţi atleţi de rezistenţă care nu beau suficiente lichide în timpul competiţiilor de lungă distanţă pot suferi de insuficienţă acută a rinichilor din cauza unei descompuneri bruşte a ţesutului muscular care eliberează o substanţă chimică numită mioglobină ce poate leza rinichii.

 

Diagnosticarea bolilor de rinichi

 

Pentru diagnostic, medicul va efectua teste ale sângelui şi urinei şi, dacă rinichii,  pot tolera, se efectuează investigaţii cu raze numită urografie intravenoasă. Dacă diagnosticul rămâne neclar, medicul poate practica şi o puncţie-biopsie, utilizând un dispozitiv special cu ac pentru a extrage ţesut renal în vederea examinării microscopice.

 

Tratamentul bolilor de rinichi

 

Afecţiunile rinichilor sunt stări periculoase şi necesită îngrijiri medicale. Medicamentele, în special cele care controlează diabetul şi hipertensiunea, pot uneori ajuta la încetinirea progresului afecţiunilor cronice ale rinichilor. Unii practicieni au descoperit că anumite diete restrictive sunt utile, mai ales dacă afecţiunea este surprinsă din timp. Dar, dacă aceste măsuri dau greş şi rinichii se deteriorează până la punctul în care nu mai pot funcţiona deloc, există doar două tratamente: dializa sau transplantul de rinichi.

 

Deoarece hipertensiunea arterială este şi cauză şi simptom al afecţiunii, se vor folosi inhibitori

ai enzimei de conversie ai angiotensinei  pentru a micşora viteza lezării rinichilor sau un diuretic pentru a menţine tensiunea arterială scăzută.

 

Pentru a echilibra substanţele chimice din organism, care pot suferi variaţii periculoase când rinichii nu funcţionează corect, se pot folosi medicamente de tipul polistiren-sulfonatului de sodiu care micşorează nivelul potasiului şi nitratului de calciu care blochează absorbţia de fosfor

a stomacului.

 

Dacă un test sangvin revelează un nivel scăzut al globulelor roşii, medicul poate prescrie o medicaţie cu suplimente de fier pentru a reface depozitele organismului de eritropoietină, o substanţă naturală cu rol în sinteza sângelui. Medicul poate, de asemenea, recomanda suplimente de calciu pentru a împiedica rarefierea oaselor, un efect secundar ocazional al afecţiunilor cronice ale rinichilor. Deoarece multe medicamente sunt eliminate prin rinichi, va trebui consultat medicul înainte de a lua orice medicamente eliberate fără indicaţie medicală. Se recomandă, în majoritatea cazurilor, evitarea ibuprofenului şi paracetamolului.

 

Un număr tot mai mare de medici încurajează modificarea dietei pentru controlul afecţiunilor renale cronice. Unele studii au arătat că aderenţa rigidă la o dietă care limitează drastic proteinele poate întârzia sau chiar împiedica continuarea deteriorării rinichilor, mai ales pentru persoanele având afecţiuni ale rinichilor ca urmare a diabetului. Diabeticii care urmează o dietă ce le menţine nivelul glucozei în limite restrânse îşi pot încetini progresiunea bolii renale.

 

Tratamentul prin dializă, care utilizează dispozitive artificiale pentru îndeplinirea funcţiilor rinichilor, este necesar în cazurile cuafecţiuni renale avansate. Astăzi, se utilizează mai frecvent două tipuri de dializă. Hemodializa apelează la un filtru mecanic pentru curăţarea sângelui. Un chirurg implantează un şunt, un mic tub care conectează o arteră şi o venă, la o mână sau la un picior al pacientului. De mai multe ori pe săptămână, timp de trei sau patru ore de fiecare dată, un alt tub este conectat la șunt şi sângele pacientului este pompat în afara corpului în hemodializor şi apoi pompat înapoi.

 

O altă metodă, numită dializă peritoneală, utilizează membrana peritoneală  pentru a ajuta curăţarea sângelui. Un tub de plastic este implantat chirurgical în abdomenul pacientului. Apoi, la fiecare tratament, un lichid numit dializat este infuzat prin tub în abdomen. Deşeurile transportate de sângele care circulă prin vasele mici din membrana peritoneală sunt filtrate în dializat, care este drenat în exterior după câteva ore. Acest proces este repetat de 3-5 ori pe zi. Cât timp lichidul se află în abdomen, pacientul poate să-şi continue activităţile zilnice normale.

 

Ambele tipuri de dializă prezintă complicaţii potenţiale şi riscuri, în special cel de infecţie.

Stresul de a fi nevoit să te supui, în mod continuu, procedurii poate, de asemenea, să marcheze echilibrul emoţional al pacientului. Din aceste motive, persoanele cu boli renale avansate optează frecvent pentru transplantul de rinichi. Noile medicamentele anti-rejet şi ameliorarea îngrijirilor postoperatorii au mărit mult indicele de success al acestor intervenţii chirurgicale. Astăzi, indicele de supravieţuire la trei ani pentru pacienţii care primesc un rinichi de la o rudă în viaţă este de circa 75%; pentru cei al căror rinichi transplantat provine de la un donator neînrudit decedat, indicele este de circa 60%. Nu orice persoană cu o afecţiune renală poate candida la transplant.

 

O dietă specială de restricţie poate micşora efortul depus de rinichii afectaţi, menţine lichidele şi substanţele chimice ale organismului în echilibru şi parează acumularea de deşeuri în corp. Deşi astfel de diete trebuie adaptate în mod specific nevoilor individuale ale fiecărui pacient, toate încorporează în mod tipic următoarele restricţii generale:

• proteine: nu mai mult de 1 gram pe kilogram de greutate corporală şi pe zi.

• potasiu: nu mai mult de 2 grame pe zi.

• fosfor: nu mai mult de 1 gram pe zi (de obicei, se realizează prin respectarea restricţiilor de proteine).

• sodiu: în cazurile de afecţiuni renale avansate, nu mai mult de 2 grame pe zi.

Suplimentele de calciu (1 500 mg pe zi) sunt recomandate frecvent pentru a contracara rarefierea oaselor care însoţeşte deseoriafecţiunile renale.

 

Mai multe substanţe chimice care se găsesc uzual în produse de gospodărie au fost puse în

legătură atât cu afecţiunile renale acute, cât şi cu cele cornice: cadmiul, fumul de tutun, tetraclorurade carbon, cloroformul, etilen glicolul, acidul oxalic etc