Tudor Arghezi

De-a v-ati-ascuns...

Tudor Arghezi (1880-1967)
Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.
1880-1967
E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.
Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.
Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.
Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.
Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.
Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.
Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Baroc

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică,literatură, pictură, sculptură și teatru.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, înRomânia, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Nașterea barocului

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era aproape obscur celor mai mulți dintre privitori, stilul barocangaja privitorul într-o "aventură" a înțelegerii care era simplă, evidentă, directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale Carracci, Caravaggio, Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai barocului sau artiști proto-baroc.Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele debaroc. În ciuda existenței acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alții, că importantele inovații artistice ale marilor artiști ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Frații Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcției artei ecleziastice cu destinație clară decât măiestriei artistice a artiștilor înșiși.

Deși singular, prin viziunea și realizările sale geniale în arhitectură, pictură și sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelopoate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.

Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei. Nașterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi dezvoltată și evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.

În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate conduc la apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate,metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.

Evoluția barocului

• Articol principal Evoluția barocului

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc" a barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările și culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creștinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură și pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite țări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reședințe princiare sau private de o valoare estetică și artistică excepțională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă și stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberație" puțin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având și multiple influențe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea și evoluția barocului, sub diferitele sale aspecte și variațiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele țări și culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franța, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc și un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură și interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul își are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania și Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limbacuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura și stilul de viață al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăsește și barocul, sub varianta sa insulară.Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă spaniolă și portughezăau fost puternic influențate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol și a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe private, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.

Drumul triumfal al barocului în timp, spațiu și conștiința umană a continuat adânc până în secolul al XX-lea.Planificarea stradală radială, influențată de modul de organizare al grădinilor baroce se regăsește în arhitectura a numeroase orașe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenționat radial, adică baroc, se regăsește în Arcul de Triumf din București, respectiv în Arcul de Triumf dinParis este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mișcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial și secular pragmatic, precum burghezia.

Barocul arhitectural[modificare | modificare sursă]

• 
  Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară și "vizibilă" a barocului.Articol principal Barocul în arhitectură.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi,domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni.

Arhitectura barocului a fost îmbrățișată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și complexulZwinger din Dresden), în Austria (imaginea abației benedictine din Melk este reprodusă mai sus) și Polonia (Palatele Wilanów și Bialystok).Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului.

Multe alte exemple de arhitectură barocă și de planificare stradală se pot întâlni în alte țări și în orașe diferite din Europa de vest, centrală și chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piață centrală sau de la un monument plasat la intersecția a multiple bulevarde, este de inspirație tipică barocă, preluând modelulgrădinilor baroce.În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecți faimoși precum SirChristopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh și Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între1675 și 1708, în stil Renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit și baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase și (re)cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.

În cele două Americii, în toate țările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcția bisericilor catolice.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără și Opera din Paris, denumită și Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o și a realizat-o între 1857 și 1874, după ce fusese selecționat prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spațiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără și coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror suprafețe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esențiale ale unei construcții realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

• Pentru exemplificare, se poate vedea o Listă cu exemple de arhitectură barocă.

Trasformări geometrice

Translaţia

Translaţia unei figuri geometrice reprezintă mişcarea tuturor componentelor ei pe o anumita distanţă si direcţie. Această transformare poate fi uşor caracterizată de un vector v = (dx, dy). Când vrem să translatăm un punct P(x, y) după v, e de ajuns să facem operaţia P’ = P + v. Astfel, P’ are cooronatele (x + dx, y + dy).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• pastrează orientarea poligoanelor (adică, dacă vârfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi şi ele în ordine trigonometrică);
• păstrează unghiurile;
• o dreaptă va fi transformată în altă dreaptă paralelă cu prima;
• înafară de translaţia trivială de vector v = (0, 0), această transformare nu are puncte fixe (adică orice punct va fi transformat într-un punct diferit);
• translaţii successive vor rezulta tot într-o translaţie (adică, dacă vrem să translatăm un punct dupa v şi apoi după v₁, atunci obţinem acelaşi rezultat dacă translatăm direct după v + v₁);
• translaţia este comutativă;

Simetria

Există două tipuri de simetrii: simetria faţă de un punct şi simetria faţa de o dreaptă.

Un punct A îl are simetric pe A’ faţă de un punct O, dacă segmentul AA’ are ca mijloc punctul O. Dacă avem un punct (x₀, y₀) căruia vrem să îi aflăm simetricul faţă de un punct de coordonate (x, y) atunci acesta va fi (2x – x₀, 2y – y₀).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor (adică, dacă varfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi şi ele în ordine trigonometrică);
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• are ca punct fix punctul O, iar drepte fixe cele care trec prin punctul O;
• simetrii succesive după centre diferite O₁(x₁, y₁) O₂(x₂, y₂) sunt o translaţie de vector v = 2(x₂ – x₁);
• simetriile după un punct nu comută;

Să calculăm simetricul unui punct P(x₀, y₀) faţă de o dreaptă de ecuaţie ax + by + c = 0. Notăm cu d distanţa de la punctul P la dreaptă, , şi cu (m₁, m₂)cosinii directori ai vectorului n(a, b) normal la dreaptă. Valorile cosinilor directori sunt:  şi . Vom alege semnul minus dacă ax₀ + by₀ + c > 0 iar semnul plus dacă ax₀ + by₀ + c < 0. Astfel, simetricul punctului P va avea coordonatele (x₀ + 2*d*m₁, y₀ + 2*d*m₂).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• nu păstrează orientarea poligoanelor (adică, dacă varfurile poligonului sunt parcurse în ordine trigonometrică, atunci vârfurile corespondente din poligonul transformat vor fi în sens orar);
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• are ca puncte fixe dreapta de simetrie;
• simetrii succesive după drepte paralele sunt o translaţie;
• simetrii succesive după drepte concurente sunt rotaţii;
• simetriile nu comută;

Rotaţia

Aceasta este o transformare care roteşte punctele în sens trigonometric în jurul unui punct numit centru de rotaţie după un unghi fixat numit unghi de rotaţie. Dacă avem rotaţia de centru O(x₀, y₀) şi unghi alfa, atunci imaginea unui punct P(x, y) va fi P’(x₀ + (x – x₀) * cos(alfa) - (y – y₀) * sin(alfa), y₀ + (x – x₀) * sin(alfa) + (y – y₀) * cos(alfa)).

Proprietăţi:

• păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor;
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele;
• dacă nu este o rotaţie trivială de unghi 0 atunci are ca punct fix centrul de rotaţie;
• nu are drepte fixe, dar are cercuri fixe centrate în centrul de rotaţie;
• două rotaţii succesive R₁(O₁, alfa) şi R₂(O₂, beta) se compun într-o translaţie sau o rotaţie R₃(O₃, alfa + beta);
• în general rotaţiile nu comută;

Omotetia

Aceasta este o transformare ce scalează obiectele în funcţie de un centru de omotetie şi un raport. Un punct P(x, y) transformat după o omotetie H(O(x₀, y₀), k) (centru O şi raport k) va avea imaginea P’(x₀ + k * (x - x₀), y₀ + k * (y - y₀)).

Proprietăţi:

• nu păstrează distanţele;
• păstrează orientarea poligoanelor;
• păstrează unghiurile;
• drepte paralele vor fi transformate în drepte paralele, iar transformata unei drepte va fi paralelă cu dreapta;
• are ca punct fix centrul de omotetie;
• două omotetii succesive H₁(O₁, k₁) şi H₂(O₂, k₂) se compun într-o translaţie sau omotetie H₃(O₃, k₁ + k₂);
• în general omotetiile nu comută;

Excreția

                Definitie: procesul de eliminare a produsilor sau substantelor, toxinelor, substantelor straine sau in exces, cu rol chimic.

                In corpul vertebratelor, acest proces mentine echilibrul mediului intern (homeostaza) constanta. La organismele simple, excretia se realizeaza prin difuzie. Organismele superioare realizeaza excretia cu ajutorul organelor/ sistemului de organe.

                                Excretia la plante

                Plantele secreta produsi de excretie dar si produsi de secretie.

                Structurile cu rol secretor sunt de doua categorii:

                1. externe: papile secretoare (la nivelul petalelor dau aspect catifelat, secreta uleiuri volatile mirositoare); peri secretori; emergentele secretoare (glande digestive = plante carnivore); nectariile (nectarul), hidatodele elimina apa in urma gutatiei. Apa eliminata contine saruri minerale (clorura de natriu, carbonat acid de calciu).

                Par secretor la Menta piperita (menta):

                 Gutatia este procesul de eliminare a apei sub forma de picaturi. Cand conditiile de mediu nu permit transpiratia.

                2. interne: pot fi celule izolate care secreta uleiuri, rasini, balsamuri taninuri, canale sau buzunare secretoare si laticiferele (elimina latex sau gutaperca).

                Excretia se realizeaza fie prin gutatie fie prin transpiratie. Transpiratia reprezinta eliminarea apei sub forma de vapori. Acest proces se desfasoara la nivelul frunzei. 

                Stomata:

                In epiderma frunzei exista stomate a caror celule stomatice contin multe cloroplaste care participa la fotosinteza. In urma acestui proces citoplasma celulelor stomatice devine mai concentrata in substante organice, fapt care atrage apa din celulele anexe, iar ostiola stomatei se deschide.

                Transpiratia are loc ziua.

                                                Excretia la animale (excretia la om)

                Eliminarea produsilor nefolositori se poate realiza la om fie prin piele, fie prin plamani, fie prin intestinul gros sau rinichi.

                Sistemul excretor la om (mamifere) este format din doua parti:

                1. rinichi;

                2. cai urinare: uretere, vezica urinara, uretra.

                Rinichii: se gasesc in cavitatea ambdominala in dreptul vertebrelor T₁₁ - L₃ (L = lombara; T = toracala). Dimensiuni: lungime 12 cm, latime 6 cm,  grosime 3cm, greutate 120 grame fiecare.

                Rinichii au functia de a elimina produsi toxici, sunt organele excretiei.

                Rinichi:

                Piramida renala:

                 

                Nefronul este unitatea structurala si functionala a rinichiului unde se formeaza urina:

                Formarea urinei are loc in trei etape:

                1. ultrafiltrarea glomerulara - se formeaza urina primara asemanatoarei plasmei fara proteine.

                2. absorbtia apei, a glucozei si aminoacizilor rezultand urina finala.

                3. secretia tubulara: sunt eliminate amoniacul, acidul uric.

               

                Ureterele: 30 cm. Vezica urinara: 400 ml urina finala. Mictiunea are loc in 24 de ore de 4 - 6 ori. Uretra 5cm la femei, 16cm la barbati ( are doua sfinctere: unul intern-contractie involuntara; altul extern - contractie voluntara, muschi striati).

                Boli ale sistemului excretor: infectiile tractului urinar (ITU); cistita (inflamarea vezicii); uretrita (inflamarea uretrelor); pielonefrita (inflamarea bazinetului si rinichilor); calculi renali - apar ca urmare a precipitarii sarurilor (exalat de calciu, magneziu si amonia, acid uric, cistita); incontinenta renala (eliminarea unei cantitati de urina involuntar).

Anatomia corpului uman - sistemul digestiv

Sistemul digestiv este alcatuit din totalitatea organelor la nivelul carora se realizeaza digestia si absorbtia nutrientilor precum si eliminarea resturilor neasimilate.

Sistemul digestiv este alcatuit din:

• tubul digestiv – tubul digestiv cuprinde:
  • cavitatea bucala - la nivelul cavitatii bucale au loc masticatia si deglutitia; ca urmare a transformarilor din cavitatea bucala, alimentele sunt omogenizate, imbibate cu mucus si formeza bolul alimentar. La nivelul cavitatii bucale se gasesc dintii fixati pe arcadele dentare in cavitati numite alveole dentare. La adult dentitia permanenta este formata din 32 de dinti. Dintele prezinta o cavitate centrala in care se gaseste pulpa dentara, cu pereţi formati din dentina, care la nivelul coroanei este învelita cu un strat de smalt, iar la nivelul radacinii cu cement. Un dinte este format din:
    
    • radacina - este partea ascunsă în alveola dentara; radacina are la varf un orificiu prin care patrund vasele si nervii in cavitatea dintelui;
    • gatul dintelui (colul) - colul face legatura intre radacina si coroana;
    • coroana - la premolari si molari, prezinta ridicaturi, iar la incisivi si canini are muchie ascutita.
  • faringe (nazo-, oro- si laringofaringe) - este un segment comun sistemelor digestiv si respirator;
  • esofag;
  • stomac – stomacul reprezinta segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, el fiind alcatuit din trei parti: fundul stomacului, corpul si portiunea orizontala. El este asezat in cavitatea abdominala in partea stanga, sub diafragma. Peretele stomacului este format din patru tunici: externa, musculară - aşezata în straturi (fibre longitudinale, fibre circulare, fibre oblice), submucoasâ şi mucoasa. In grosimea mucoasei se gasesc glande gastrice care secreta sucul gastric. In stomac, alimentele primite sub forma bolului alimentar, sunt transformate in urma activitatilor motorii si secretorii ale acestuia intr-o pasta numita chim gastric;
  • intestin subtire – este cel mai lung organ al sistemului digestiv. El incepe de la pilor si este impartit in trei portiuni - duoden, jejun si ileon. Peretele intestinului este alcatuit din patru tunici care reprezinta o continuare a celor patru tunici de la stomac. Tunica musculara este formata din fibre musculare netede asezate in doua straturi: un strat circular intern si altul longitudinal extern. Mucoasa intestinului subtire prezinta cute circulare, dispuse perpendicular pe suprafata sa, numite valvule conivente, pe a caror suprafata se gasesc vilozitătile intestinale. In mucoasa intestinala se găsesc glande intestinale care secreta suc intestinal.
  • intestin gros, tot cu trei portiuni - cec, colon (ascendent, transvers, descendent, sigmoid) si rect.
• glandele anexe tubului digestiv:
  • glande salivare- glandele salivare se gasesc la nivelul cavitatii bucale. Ele secretă saliva, cu rol în digestia bucala. In compozitia salivei se gaseste 99,5% apa, 0,2% substante anorganice (Na+, K+, Cl-, HCO3-, HPO32-, Mg2+, Ca2+) si 0,3% substante organice (amilaza salivara, mucina si lizozimul). După asezare, exista trei tipuri de glande:
    • glanda parotidă - este o glanda pereche, situata in vecinatatea conductului auditiv;
    • glanda submandibulara - este o glanda pereche, asezata sub planseul bucal, pe fata interna a mandibulei;
    • glanda sublinguala - este tot o glanda pereche, situata in grosimea planseului bucal; ea varsa saliva prin mai multe canale.
  • ficat - ficatul este cea mai mare glandă a sistemului digestiv. El prezinta o fata inferioara, care prezinta trei santuri datorita carora este impartita in patru lobi (drept, stâng, anterior şi posterior) si o fata superioara. Lobulul hepatic reprezinta unitatea anatomo-functională a ficatului. In intervalul dintre mese celulele ficatului secreta bila (fierea) care se depoziteaza in vezica biliara;
  • pancreas - pancreasul este o glanda mixta cu functie exocrina prin producerea sucului pancreatic si endocrina prin producerea hormonilor glucagon si insulina.

Pancreatita cronică: simptome, diagnostic şi tratament

Pancreatita cronică reprezintă inflamaţia prelungită a pancreasului, care conduce la deteriorarea ireversibilă a structurii şi funcţiilor pancreatice.

În Statele Unite, cea mai frecventă cauză de pancreatită cronică este abuzul de alcool. Alte cauze includ predispoziţia ereditară şi obstrucţia ductului pancreatic determinată de îngustarea acestuia sau de cancerul de pancreas.

Rareori, o criză de pancreatită acută face ca ductul pancreatic să devină atât de îngust încât boala evoluează spre pancreatita cronică. În multe cazuri, cauza pancreatitei cronice este însă necunoscută. În ţările tropicale (cum ar fi India, Indonezia şi Nigeria), pancreatita cronică de cauză necunoscută este întâlnită frecvent la copii şi la adulţii tineri

Pancreatita cronică - Simptome

Simptomele pancreatitei cronice pot fi identice cu cele ale pancreatitei acute, iar de obicei se încadrează în două tablouri clinice.

• Unul dintre acestea dse caracterizează prin durere persistentă în regiunea mijlocie a abdomenului, a cărui intensitate variază. În această situaţi, diagnosticul probabil este o complicaţie a pancreatitei cronice (cum a r fi o masă inflamatorie), un chist sau chiarcancerul pancreatic.
   
• În celălalt tablou clinic, pacientul prezintă crize intermitente de pancreatită, cu simptome similare cu cele ale pancreatitei acute uşoare sau moderate: durerea este severă şi durează câteva ore sau chiar zile. Indiferent de situaţie, pe măsură ce pancreatita cronică progresează, celulele care secretă enzimele digestive sunt distruse lent, astfel încât în final durerea dispare.

Pe măsură ce cantitatea de enzime digestive secretată se reduce, substanţele nutritive sunt absorbite insuficient (cu apariţia unei boli numită malabsorbţie), iar pacienţii eliminămaterii fecale în cantitate mare şi cu miros neplăcut, neobişnuit.
Absorbţia inadecvată a substanţelor nutritive conduce şi la scădere ponderală. În final pot fi distruse şi celulele pancreatice care secretă insulină, astfel încât treptat se instalează diabetul.

sus

Pancreatita cronică - Diagnostic

Medicul suspectează prezenţa pancreatitei cronice pe baza simptomelor sau a istoricului de crize de pancreatită acută. Analizele sanguine sunt mai puţin utile pentru diagnosticarea pancreatitei cronice în comparaţie cu pancreatita acută, însă pot arăta creşterea concentraţiei de amilază şi lipază. De asemenea, se pot folosi pentru a se monitoriza concentraţia sanguină a glucozei, care poate fi crescută.

Alte teste, cum ar fi radiografiile, ecografiile şi tomografia computerizată (CT), nu se efectuează de rutină la persoanele cu pancreatită cronică. Însă radiografiile şi ecografia abdominale pot arăta prezenţa calculilor în pancreas.

Persoanele cu pancreatită cronică au risc crescut de cancer pancreatic. Agravarea simptomelor, în special îngustarea ductului pancreatic, conduce la ridicarea suspiciunii de cancer. În aceste situaţii medicul recomandă efectuarea unei ecografii, tomografii computerizate sau endoscopii.

sus

Pancreatita cronică - Tratament

Tratamentul crizelor repetate de pancreatită cronică este similar cu cel al pancreatitei acute. În timpul crizei, pacienţii trebuie neapărat să evite ingestia de alcool.De asemenea, evitarea tuturor alimentelor şi administrarea de lichide numai intravenos sunt măsuri care pun pancreasul şi intestinul în repaus şi ameliorează durerea.

În plus, uneori este necesară administrarea de analgezice opioide pentru ameliorarea durerii.

Ulterior, consumul a patru sau cinci mese pe zi, cu alimente sărate în grăsimi şi proteine bogate în carbohidraţi, poate reduce frecvenţa şi intensitatea acutizărilor bolii.

Dacă durerea este persistentă, medicul evaluează pacientul pentru a identifica eventualele complicaţii, cum ar fi prezenţa unei mase inflamatorii la nivelul capului pancreasului sau formarea unui psudochist (o colecţie de enzime pancreatice, lichid şi resturi tisulare, care seamănă cu un chist , însă nu prezintă peretele caracteristic chisturilor obişnuite).

Existenţa unei mase inflamatorii poate impune intervenţia chirurgicală; pseudochistul pancreatic care produce durere pe măsură ce se măreşte trebuie drenat.

Dacă pacientul are durere continuă şi nu prezintă complicaţii, medicul injectează în nervii pancreasului o combinaţie de lidocaină şi corticosteroizi, astfel încât blochează impulsurile nervoase pentru durere şi le împiedică să ajungă la creier.

Dacă această procedură nu dă rezultate, se poate interveni chirurgical. De exemplu, dacă ductul pancreatic este dilatat, crearea unui bypass între pancreas şi intestinul subţire ameliorează durerea la 60-80% dintre pacienţi. 

Când ductul nu este dilatat, poate fi necesară extirparea unei porţiuni din pancreas. Aceasta înseamnă că vor fi extirpate şi unele celule care produc insulină, astfel încât existăriscul de apariţie a diabetului.

La pacienţii care nu mai produc cantităţi adecvate de enzime digestive, administrarea la fiecare masă de tablete sau capsule cu enzime pancreatice face ca materiile fecale să fie mai puţin grăsoase şi creşte absorbţia principiilor alimentare, dar aceste complicaţii sunt rareori eliminate complet. Dacă este necesar, se pot administra odată cu enzimele pancreatice antiacide în formă lichidă, blocanţi ai receptorilor H2 pentru histamină, sau inhibitori ai pompei de protoni (medicamente care reduc sau sau împiedică producţia gastrică de acid).
Cu un astfel de tratament, pacienţii cresc în greutate, au mai puţine scaune pe zi, în materiile fecale nu mai există picături de grăsime, iar starea generală se ameliorează.

Dacă aceste măsuri nu sunt eficace, persoana poate încerca să îşi reducă consumul de lipide. De asemenea, este necesară administrarea de suplimente de vitamine liposolubile (A, D, E şi K).

În cazul diabetului produs de pancreatita cronică se folosesc rareori antidiabetice orale. În general, este necesară administrarea de insulină, însă aceasta poate produce probleme, deoarece aceşti pacienţi au şi scăderea nivelului de glucagon, hormonul care acţionează pentru a contrabalansa efectele insulinei. Excesul de insulină produce scăderea prea accentuată a concentraţiei sanguine a glucozei şi poate determina comă hipoglicemică.