Baroc

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică,literatură, pictură, sculptură și teatru.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, înRomânia, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Nașterea barocului

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era aproape obscur celor mai mulți dintre privitori, stilul barocangaja privitorul într-o "aventură" a înțelegerii care era simplă, evidentă, directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale Carracci, Caravaggio, Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai barocului sau artiști proto-baroc.Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele debaroc. În ciuda existenței acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alții, că importantele inovații artistice ale marilor artiști ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Frații Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcției artei ecleziastice cu destinație clară decât măiestriei artistice a artiștilor înșiși.

Deși singular, prin viziunea și realizările sale geniale în arhitectură, pictură și sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelopoate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.

Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei. Nașterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi dezvoltată și evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.

În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate conduc la apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate,metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.

Evoluția barocului

• Articol principal Evoluția barocului

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc" a barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările și culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creștinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură și pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite țări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reședințe princiare sau private de o valoare estetică și artistică excepțională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă și stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberație" puțin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având și multiple influențe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea și evoluția barocului, sub diferitele sale aspecte și variațiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele țări și culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franța, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc și un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură și interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul își are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania și Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limbacuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura și stilul de viață al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăsește și barocul, sub varianta sa insulară.Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă spaniolă și portughezăau fost puternic influențate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol și a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe private, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.

Drumul triumfal al barocului în timp, spațiu și conștiința umană a continuat adânc până în secolul al XX-lea.Planificarea stradală radială, influențată de modul de organizare al grădinilor baroce se regăsește în arhitectura a numeroase orașe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenționat radial, adică baroc, se regăsește în Arcul de Triumf din București, respectiv în Arcul de Triumf dinParis este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mișcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial și secular pragmatic, precum burghezia.

Barocul arhitectural[modificare | modificare sursă]

• 
  Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară și "vizibilă" a barocului.Articol principal Barocul în arhitectură.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi,domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni.

Arhitectura barocului a fost îmbrățișată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și complexulZwinger din Dresden), în Austria (imaginea abației benedictine din Melk este reprodusă mai sus) și Polonia (Palatele Wilanów și Bialystok).Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului.

Multe alte exemple de arhitectură barocă și de planificare stradală se pot întâlni în alte țări și în orașe diferite din Europa de vest, centrală și chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piață centrală sau de la un monument plasat la intersecția a multiple bulevarde, este de inspirație tipică barocă, preluând modelulgrădinilor baroce.În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecți faimoși precum SirChristopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh și Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între1675 și 1708, în stil Renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit și baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase și (re)cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.

În cele două Americii, în toate țările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcția bisericilor catolice.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără și Opera din Paris, denumită și Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o și a realizat-o între 1857 și 1874, după ce fusese selecționat prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spațiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără și coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror suprafețe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esențiale ale unei construcții realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

• Pentru exemplificare, se poate vedea o Listă cu exemple de arhitectură barocă.