Teiul şi stejarii

                       Un teişor crescut sub deal, în depărtare,

                       Odată blestema norocul de uitare,



                        Aşa zicând:

                        - Ce fericiţi stejarii sânt!

                        Din fire înzestraţi,

                        Puternici ei şi nalţi,

                        Văd lumea cea frumoasă,

                        Aproape stau de soare;

                        Iar eu, o! soartă ticăloasă!

                        Aici în depărtare

                        Viaţa-mi am urât.

                        El bine n-au sfârşit

                        Şi s-au stârnit furtună, vânt

                        Şi cerul s-au întunecat

                        Şi fulgerul au scăpărat.



                        Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,

                        Şi risipind

                        Acei mai mari

                        Stejari!



                        Iar teiul de sub deal era nevătămat.

                        Atunci el s-au trezit că este vinovat

                        Şi mulţumind, au zis aşa către noroc:

                        - Apărătorul meu! Eu de acum te rog

                        Ca parte liniştii să dăruieşti tu mie

                        Şi traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,



                        Pentru că am văzut prea bine

                        Că cei ce stau la înălţime,

                        Măcar de sunt şi mari



                        Şi tari,

                        Dar pică la pământ

                        De vânt.