Afecțiunile analizatorului auditiv

A. Bolile urechii externe

     1. Otita → o inflamaţie prin infecţie bacteriana (pneumococ, streptococ, stafilococ), uneori virală, care afectează de cele mai multe ori copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în particular copiii crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringeana, apoi se propaga la ureche prin canalul trompei lui eustachio.

O otită acută se traduce printr-o durere violenta a urechii, asociată cu o febră de aproximativ 37,5⁰C.

Ea evoluează în patru stadii: otita congestivă, în care timpanul nu este decât roşu; otita catarală, în care timpanul devine neted şi opac; otita purulenta, în care bombarea timpanului dovedeşte prezenta puroiului în căsuţa timpanului; otita perforată, în care o perforaţie în timpan lasa puroiul să se scurgă în exterior.

Otitele, cele mai frecvente afecţiuni ale urechii, pot fi externe (când afectează conductul auditiv extern) sau medii ( când afectează urechea medie ).

    2. Furuncul otitic →  formă de otită externă acută localizată, prin infectarea foliculilor piloşi de la nivelul tegumentului treimii externe a conductului auditiv extern. Agentul  bacterian incriminat este  stafilococul auriu.

Caracteristica este durerea spontană puternică în interiorul conductului auditiv, la atingerea porţiunilor cartilaginoase ale urechii (tractionarea pavilionului în sus şi în spate), sporită în timpul în cazul masticaţiei.

     3. Exotozele şi osteoamele

Exostozele sunt excrescenţe osoase în interiorul conductului auditiv extern, ce apar ca răspuns la un factor iritativ. De obicei sunt multiple, bilaterale, şi cu bază largă de implantare; pot avea diverse forme (rotunde, ovoidale) şi mărimi. Cauza apariţiei lor pare a fi  periostita reactiva, secundară expunerii la ape adânci şi reci, ipoteza explicată prin incidenta crescută în rândul scufundătorilor.

Osteoamele sunt formaţiuni tumorale benigne ale osului timpanal (o parte a conductul auditiv extern), deobicei fiind unilaterale şi pediculate (au o bază de implantare mică sub formă de picioruş). Se deosebesc de exostoze din punct de vedere histologic şi prin tendinţa de a fi unilaterale, în rest simptomatologia şi tratamentul fiind asemănător.

B. Bolile urechii medii

     1. Otoscleroza → boala cu transmitere genetică ce consta în apariţia unor modificări osoase la nivelul urechii medii şi interne, antrenând blocarea articulaţiei dintre scăriţa şi urechea internă. Se produce astfel o anchiloza a lanţului de osişoare din urechea medie, care împiedică transmiterea eficientă a sunetelor de la timpan la urechea internă. Osişorul afectat este scărita. Otoscleroza se manifestă prin scăderea progresivă a auzului. Boala este întâlnită mai des la femei. Apare la vârste variate, incidenta maximă fiind la maturitate (25 – 50 ani), de regulă este bilaterală.

    2. Perforarea timpanului → lezarea timpanului se poate produce într-o mulţime de situaţii şi este urmată de diminuarea auzului în diferite grade. Pe lângă afectarea auzului, distrugerea integrităţii timpanului predispune la apariţia infecţiilor care pot degrada şi mai mult structurile urechii şi calitatea auzului.

Situaţiile cele mai frecvente care conduc la perforarea timpanului sunt traumatismele şi infecţiile. Traumatismele includ lovirea directă a urechii, fracturile de craniu, o explozie puternică, pătrunderea unui obiect în canalul auditiv (de ex. beţişoarele de urechi) etc.

De cele mai multe ori dimensiunea perforaţiei determina gradul de afectare a auzului – o perforaţie mai largă va produce o pierdere a auzului mai mare. Este de asemenea importanţă localizarea rupturii timpanului. Dacă perforaţia a fost produsă de un traumatism care disloca cele trei oase din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scărita) ce au rol în transmiterea sunetelor, pierderea auzului poate fi severă. La fel se întâmplă în cazul în care, pe lângă perforaţie exista şi o afectare a structurilor din urechea internă.

    3. Disfuncţia tubară → patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai frecvent întâlnite afecţiuni în practică ORL. Organ de tranziţie, care leagă rinofaringele (partea din spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie în declanşarea patologiei otologice atunci când diferitele afecţiuni nazale capăta o evoluţie cronică şi împiedica fiziologia tubara normală.

Urechea medie necesita pentru o bună funcţionare prezenta aerului în cutia timpanica, la o presiune comparabilă cu cea atmosferică. Atâta timp cât timpanul este integru, singura sursă de aerare a cutiei timpanice este reprezentată de trompa lui Eustachio.

Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care în repaus este închis, şi se deschide doar prin mişcări active ale musculaturii tubare. Practic deschiderea trompei Eustachio se realizează în mod fiziologic pentu câtva fracţiuni de secundă în timpul deglutiţiei, după care se închide la loc. În acest scurt răstimp se realizează un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe către urechea medie (în care presiunea are tendinţa fiziologică să scadă), şi a eventualelor secreţii din urechea medie în sens invers, către rinofaringe, de unde sunt apoi înghiţite.

Trompa lui Eustachio este un tub de 5 centimetri, cu două pâlnii la capete, spre ureche şi nas.Tubul se deschide când se contractă muşchii vălului palatin – ale cerului gurii – atunci când înghiţim, căscăm sau suflăm nasul. Când se inflamează mucoasa acestui canal nu mai pătrunde aerul din nas în ureche.

Prin peretele vasului ies anumite lichide care se duc în căsuţa timpanului şi apar otitele seroase. Este vorba despre disfuncţii tubare, adică de funcţionarearea a trompei lui Eustachio. Cei care suferă de deviaţii de sept, de acea strâmbare a peretelui despărţitor dintre nări, sunt predispuşi la disfuncţii tubare, la rinosinuzite. Cei care respiră pe gură fac mai des aceste rele funcţionări ale trompei lui Eustachio.

Cauze:

Hipertrofia vegetaţiilor adenoide – reprezintă cea mai comună cauza a disfuncţiei tubare în copilărie, datorită amplasării lor în imediata vecinătate a orificiului de deschidere a trompei Eustachio. Uneori se pot reface după adenoidectomie. Deviaţiile de sept sunt o cauză de asemenea.

C. Bolile urechii interne şi nervului auditiv

     1. Vertijul paroxistic poziţional benign (VPPB) → afecţiune ce determină vertij, ameţeală şi alte simptome datorită acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne. Aceste reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu. Odată cu mişcările capului, otoconiile îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.

Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o schimbare a poziţiei capului. Ridicarea din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta sunt mişcări problematice. Unii oameni se simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în sus. O apariţie intermitentă a acestor simptome este frecventă.

La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă informaţii legate de poziţia noastră în spaţiu. Când apar disfuncţii la acest nivel, ne pierdem simţul de echilibru şi adesea resimţim simptome precum vertij, greaţă, voma şi pierderea echilibrului.

    2. Boala Meniere→ afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca urmare a acumulării unor mari cantităţi a unui fluid denumit endolimfă la nivelul urechii interne. Endolimfa este un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi canalele semicirculare) şi scalda celulele sensibile ale analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii normale, volumul endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu, sodiu, clor şi altele) sunt menţinute stabile. Hidroptizia endolimfatica este o afecţiune a părţii auditive şi/sau vestibulare a urechii interioare, cauzată de creşterea volumului de endolimfa şi de o schimbare a concentraţiei de electroliţi conţinuţi în această.

Cauza exactă a bolii Meniere nu este cunoscută. Teoriile include tulburări circulatorii, infecţii virale, alergii, o posibilă reacţie autoimună, migrenă şi chiar posibilitatea unei determinism genetic.

O dată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă întreagă de simptome: o senzaţie de compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize bruşte de ameţeli şi vomă; sau numai o senzaţie de ameţeală uşoară sau o senzaţie de incertitudine locomotorie.

Crizele bruşte de Vertij intens, ameţeală, voma, însoţite de zgomot în ureche şi o deteriorare a auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afecţiunii primare (idiopatice). O criză poate dura de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod regulat (la fiecare 2 sau 3 zile).

   3. Hipoacuzia→ diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci când acuitatea auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet, vorbim de surditate. Organul auzului este alcătuit dintr-un aparat de percepţie şi dintr-un aparat de transmisie. În funcţie de partea afectată, există două tipuri de hipoacuzie: de percepţie şi de transmisie.

Hipoacuzia de percepţie se caracterizează printr-o diminuare a acuităţii auditive în care transmisia este bună, dar percepţia este defectuoasă.  Hipoacuzia de transmisie reprezintă diminuarea acuităţii auditive datorată unei atingeri a urechii externe sau medii.

Cauzele hipoacuziei de percepţie:

 - vârsta – diminuarea acuităţii auditive datorită îmbătrânirii poartă denumirea de prezbiacuzie;

 - tumori cerebrale – un neurinom acustic (tumora benignă a nervului auditiv);

 - intoxicaţie medicamentoasă – unele antibiotice, aspirină, diureticele;

 - infecţiile – parotidita epidemică ( oreion ), meningita;

 - boala Meniere;

 - variaţiile bruşte de presiune – în timpul zborului, înotului, sau a exerciţiilor intense;

 - infecţii virale ale urechii interne - labirintita.

Cauzele hipoacuziei de transmisie:

- colesteatom – tumora benignă situată în urechea medie cauzată de o infecţie;
- otita medie seroasa – infecţie a urechii medii cu efuziune lichidiană;
- obstrucţia conductului auditiv extern – din cauza unui dop de cerumen (ceară), unei tumori sau a unei colecţii purulente antrenate de o infecţie;

 - otospongioza – dezvoltarea unui os spongios  în urechea media, care antrenează în timp o surditate progresivă;
- perforarea timpanului.

Tratamentul hipoacuziei depinde de cauză să. Hipoacuzia antrenată de o obstrucţie a conductului auditiv (de ex. datorită unui dop de cerumen) se tratează cu ajutorul unor picături ce dizolva cerumenul. În cazul unei efuziuni lichidiene în urechea medie, este necesară o timpanostomie – inserarea unui tub în timpan pentru a drena secreţiile.

În cazurile în care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminată, tratamentul consta în compensarea pierderii funcţiei auditive. Majoritatea pacienţilor cu hipoacuzie moderată sau severă utilizează proteze auditive. La pacienţii cu hipoacuzie profundă soluţia este implantul cohlear.

    4. Surditatea→ prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterala sau bilaterala a acuităţii auditive mergând până la cofoza - adică abolirea completă a auzului. Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie (cauza este localizată la nivelul urechii interne şi/sau la nivelul sistemului nervos periferic sau central).

Cauzele surdităţilor sunt numeroase şi pot fi împărţite sumar în două grupe:

- cauze directe – ce afectează în primul rând urechea ;

- cauze indirecte – ce afectează organe de vecinătate – nas, amigdale, sinusuri, etc – care la rândul lor vor afecta urechea.

Surditatea poate fi de 2 tipuri, în funcţie de modul ei de producere:

a). surditatea de transmisie - este produsă prin astuparea urechii externe sau a celei medii (cauzată de exemplu de dopurile de ceară sau de un furuncul), de o leziune la nivelul urechii medii ( ex. lipsa dezvoltării oscioarelor auditive, o afecţiune a timpanului sau o inflamaţie a urechii medii) sau de o otită medie. În acest tip de surditate bolnavul aude bine vocea de conversaţie, însă are probleme de percepţie a vocii şoptite.

b). surditatea de percepţie - este o formă mai gravă a bolii deoarece bolnavul nu aude deloc vocea şoptită, iar vocea de conversaţie este percepută slab. De asemenea se va observa că pacientul vorbeşte tare din cauză că nu se aude pe sine. Acest tip de surditate este cauzat de lezarea urechii interne sau a nervului auditiv, lucru ce se poate produce din cauza vârstei, a expunerii prelungite la zgomot puternic sau de o boală a vaselor de sânge care poate reduce aportul de sânge la nervul auditiv.

Cauze principale:

- zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea auzului şi poate afecta persoanele de orice vârstă, dezvoltându-se de obicei progresiv pe parcursul mai multor ani; în timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul pe motocicletă) sau zgomotul din timpul activităţilor casnice ( cum ar fi tăierea ierbii cu motocositoare ),  poate duce la pierderea auzului;

- vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de îmbătrânirea sistemului auditiv (prezbiacuzie) se caracterizează prin degenerescenta celulelor şi nervilor de la nivelul urechii interne, care apare o dată cu înaintarea în vârstă şi determină scăderea auzului progresivă dar ireversibilă; pierderea auzului poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna este permanentă.

Alte cauze:

- acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina formarea dopului de ceară) sau prezenţa unui obiect în canalul auditiv extern; pierderea auzului datorită acestor cauze este foarte frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
- medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe (cum ar fi arsenic, mercur, cositor, plumb şi mangan) pot afecta auzul;
- rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului determina afectarea structurilor de la nivelul urechii, cauzând astfel pierderea bruscă a auzului;

Analizatorul auditiv

Analizatorul auditiv

A.	Segmentul periferic
	Segmentul periferic este urechea, care conţine aparatele receptoare a 2 simţuri: simţul auzului (analizatorul acustic) şi simţul poziţiei spaţiale şi a echilibrului corpului (analizatorul vestibular). Urechea este formata din 3 zone : 1. urechea externă Este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.Are rolul de a capta şi conduce undele sonore spre urechea medie. 2. urechea medie Este o camera cu aer, formată din casa timpanului (cavitatea timpanului (cu osişoarele urechii)), cavităţile mastoide şi tuba auditivă. Între urechea externă şi cea medie se afla timpanul. Timpanul este o membrană circulară fibroasă, elastică, subţire şi rezistentă, bombată spre casa timpanului. Între casa timpanului şi urechea internă se afla 2 orificii numite ferestre:fereastra ovală şi fereastra rotundă.  Fereastra ovală sau vestibulară este închisă de o membrana şi reprezintă locul de comunicare a casei timpanului cu rampa vestibulară. Fereastra rotundă sau cohleară este acoperită de o membrană şi reprezintă locul de comunicare al casei timpanului cu rampa timpanica. Între timpan şi fereastra ovală se inşira un lanţ de 3 osişoare articulate între ele, denumite: ciocan, nicovala şiscariţa. Ciocanul se sprijină pe membrana timpanică, nicovala pe ciocan iar scăriţa pe nicovală. Mişcarea unuia dintre osişoare determină miscarea celorlalte două. Există muschi aferenţi lanţului de osişoare, care prin contracţie şi relaxare au roluri importante în reglarea intensităţii undei sonore. Contracţia muschiului ciocanului amplifică intensitatea undei sonore iar contracţia muschiului scăriţei diminuă intensitatea ei, având rol protector în cazul sunetelor puternice (mai mari de 140 dB). Osişoarele au rolul de a transmite lichidului din urechea internă vibraţiile timpanului, imprimate de undele sonore culese de urechea externă. Cavităţile mastoide sunt situate în porţiunea mastoidiană a temporalului. Tubul auditiv sau trompa lui Eustachio face legătura între casa timpanului şi nasofaringe, fiind acoperită de mucoasa faringiană. Are rolul de a evacua secreţiile din casa timpanului în faringe şi de a menţine echilibrul de presiune între aerul din conductul auditiv extern şi cel din urechea medie, fapt deosebit de important în obţinerea unei vibraţii perfecte a timpanului. 3. urechea internă Este formată din niste încăperi ce alcătuiesc labirintul osos. În interiorul acestuia se află labirintul membranos. Între labirintul osos şi membranos se află perilimfa (conţine mult Na), iar în interiorul celui membranos, endolimfa(conţine mult K). Labirintul osos este format din vestibul osos, canale semicirculare osoase şi melc osos (cohlee osoasa). Melcul osos are o forma conică, cu un ax osos central, numit columela, in jurul caruia melcul osos realizează două ture şi jumătate. Pe columelă se prind lama spirală osoasă, (mai largă la bază şi mai îngustă la vârf), ce se întinde lateral pînă la jumătatea cohleei. De aici pleacă membrana bazilară a labirintului membranos, care se sprijină pe peretele extern al melcului. Lumenul melcului osos este împărţit în: rampa (scala) vestibulara (situată deasupra membranei vestibulare Reissner), rampa (scala) cohleară sau timpanică (sub membrana bazilară) şi canalul cohlear (scala medie) saumelcul membranos (între membrana bazilară, vestibulară şi peretele extern al melcului osos). Rampele vestibulară şi cohleară conţin perilimfa şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotrema (aici lama osoasă lipseşte). Labirintul membranos are o conformaţie asemănătoare cu cea a labirintului osos: vestibul, canale semicirculare şi melc. Melcul membranos (canalul cohlear) are formă de triunghi pe secţiune. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti care se întinde pe toată lungimea canalului cohlear. Organul lui Corti se află pe membrana bazilara, fiind „acoperit” de membrana tectoria(Corti). Membrana tectoria printr-o extremitate aderă de lama spirala osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă in endolimfă. În centrul organului Corti se află un spaţiu triunghiular numit tunel Corti. Tunelul are baza pe membrana bazilară iar laturile reprezentate de celule de susţinere. Deasupra lor se află celulele auditive. Acestea sunt aranjate într-un strat intern şi unul extern, primul conţinând un singur rând de celule, al doilea, 3-4 rânduri. La baza celulelor auditive se afla terminaţiile dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti care este situat într-un canal spiral în columela. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi (stereocili), care pătrund înmembrana reticulată secretată de celulele de susţinere. Peste cilii auditivi se afla membrana tectoria.
B.	Segmentele intermediar şi central
	Calea acustică are protoneuronul situat in ganglionul spiral Corti. Axonii acestuia formeaza nervul cohlear, care se alatură nervului vestibular, formând nervul vestibulo-cohlear VIII. Ramura cohleară a nervului VIII se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. La acest nivel se află al doilea neuron al căii acustice. În nucleul cohlear ventral fac sinapsă aferenţele pentru sunetele grave provenite de la celulele senzoriale auditive interne. În nucleul cohlear dorsal fac sinapsă aferenţele pentru sunetele acute provenite de la celulele senzoriale auditive externe. Din nucleii cohleari pontini pleacă fibre la nucleii olivari superiori şi la nucleii fastigiali din vermisul cerebelos. Fibrele care pleacă din oliva superioară, formează lemniscul lateral în mezencefal şi fac sinapsă cu al treilea neuron în coliculii inferiori (de unde pleacă fibre spre nucleii nervilor 3, 4, 6 pentru muschii extrinseci ai globului oculari - reflex oculogir, precum şi fasciculul tectospinal ce determină întoarcerea capului în direcţia excitantului auditiv). Al patrulea neuron se afla în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. De aici pornesc fibre spre scoarţa cerebrală la ariile auditive primare din girusul temporal superior sau la ariile de asociaţie din cortex parietal.
C.	Fiziologia auzului
	Urechea percepe undele sonore repetate regulat (sunete) sau neregulat (zgomote). Undele sonore au 3 proprietăţi fundamentale: intensitate, inaltime şi frecventa. Frecvenţa sunetelor care pot fi percepute este de 16-20000 cicli/secundă (Hz). Intensitatea sunetelor percepute variază intre 0 şi 140 dB. Sunetele ce depăşesc 140 dB alterează organul lui Corti. Celulele senzoriale auditive transformă energia mecanică a sunetelor in influx nervos. Undele se transmit prin oasele capului şi pe cale auditivă. Calea auditivă este cea mai importantă şi are următorul traseu: pavilion ureche, conductul auditiv extern, timpan, lanţul de osicioare, fereastra ovală, perilimfa, endolimfa, membrana bazilară şi organul lui Corti. Trecerea undelor prin urechea medie este urmată de amplificarea şi reglarea intensităţii acestora. Mişcările perilimfei determină mişcari ale membranei bazilare care la rândul ei realizează în final mişcarea cililor celulelor auditive la contactul cu membrana tectoria. Rigiditatea membranei bazilare scade de la baza catre helicotremă, membrana fiind şi mai lată spre vârful melcului membranos. Mişcarea cililor antrenează apariţia unui potenţial receptor sau microfonic la nivelul celulelor receptoare. Acest potenţial determină descărcarea mediatorului chimic la nivelul sinapsei dintre polul bazal al celulei auditive şi dendritele primului neuron al căii acustice, care va realiza potenţiale de acţiune ce se vor transmite separat prin fibrele nervului acustic, în funcţie de celulele receptoare activate. Membrana bazilară are amplitudini diferite ale vibraţiei în funcţie de distanţa faţa de scariţă şi frecvenţa undei sonore. Sunetele înalte, de frecvenţă crescută, determină mişcări ale membranei bazilare cu amplitudine maximă la baza melcului. Sunetele joase, de frecvenţă scazută, determină mişcări ale membranei bazilare de amplitudine maximă la vârful melcului. Celulele senzoriale vor fi excitate în zona de maxim ondulatoriu a membranei bazilare, ceea ce determină ca fiecare frecvenţă să excite alte celule senzoriale. Fiecare neuron spiral Corti transmite informaţii numai de la o anumită zonă a membranei bazilare.

Analizatorul viziual la animale

Cum văd animalele?

Fiecare dintre noi știm cum vedem lumea și probabil că mulți presupun că și restul animalelor, sau cel puțin mamiferele, văd la fel ca noi, însă lucrurile nu stau deloc așa. Vom vedea în cele ce urmează (jocul de cuvinte este intenționat) cum percepe lumea o parte din restul viețuitoarelor.

Câinii și pisicile, ca să începem cu animalele preferate de către oameni, disting culorile foarte slab. Aceste animale, împreună cu șoarecii, șobolanii și iepurii, nu pot distinge roșul și verdele ci doar galbenul și albastrul, și chiar și pe acestea într-o mai mică măsură decât putem noi. De fapt, câinii și pisicile au o vedere mai proasta decât a oamenilor în general, simțurile lor mai dezvoltate fiind auzul și mirosul, capitole la care ne depășesc categoric. Ne mai depășesc de asemenea și la vederea nocturnă (mai ales pisicile), precum și la vederea periferică și la percepția în profunzime (datorită modului în care sunt dispuși ochii).

Caii au o vedere periferică excelentă dat fiind că ochii lor sunt dispuși pe laterale și pot vedea de jur împrejur, aproape până în spate. Și vederea nocturnă este superioară celei a oamenilor. Reversul medaliei este că aceștia au un punct mort, chiar în fața botului, și nu văd deloc în această zonă. De asemenea, vederea lor în culori este foarte slabă, aproape inexistentă.

Taurii nu pot vedea în culori, peisajul zarit de ei fiind compus din nuanțe de alb, negru sau gri. Astfel, capa toreadorului poate avea orice culoare întrucât taurul răspunde la mișcarea și nu la culoarea ei.

Maimuțele antropoide (cimpanzei, gorile, urangutani, giboni) au vederea similară cu a oamenilor, așa cum era de așteptat. De remarcat este faptul că, la fel ca în cazul oamenilor, daltonismul este mult mai răspândit în randul masculilor decât al femelelor.

Păsările au în general o vedere excelentă, aceasta fiind principalul lor simț cu care percep lumea. Porumbeii sunt printre cei mai buni la detectarea culorilor dintre toate viețuitoarele. Aceștia pot percepe milioane de nuanțe diferite datorită faptului că au mult mai multe celule cu conuri decât oamenii. Păsările de pradă au de cele mai multe ori o foarte bună acuitate vizuală la distanță, în unele cazuri aceasta fiind de 8 ori mai bună decât a oamenilor. Multe specii de păsări care activează în timpul zilei au capacitatea de a distinge lumina ultravioletă. Speciile de păsări de noapte (ca bufnița) au o vedere nocturnă excelentă datorită numărului foarte mare de celule cu bastonașe în detrimentul celulelor cu conuri care sunt aproape inexistente, din această cauză păsările de noapte neavând capacitatea de a percepe culorile. Tot datorită lipsei celulelor cu conuri, acuitatea vizuală a păsărilor de noapte lasă de dorit, fiind însă întrucâtva compensată prin dimensiunea mare a globului ocular. Pe timpul zilei păsările de noapte sunt inactive pentru a-și proteja ochii de lumina prea puternică.

Șerpii au două perechi de ochi. Una este formată din ochi ca ai noștri, cu care pot percepe foarte bine orice mișcare și relativ bine culorile însă căreia îi lipsește o bună acuitate vizuală, fapt pentru care o pradă nemișcată le scapă de multe ori, iar cealaltă pereche este formată din niște mici adâncituri dispuse deasupra gurii cu care percep radiații infraroșii (căldura corpului în cazul prăzii).

Insectele au în general ochi compuși, formați din mii sau chiar zeci de mii de mici lentile dispuse ca structura unui fagure. Fiecare lentilă captează o parte din imagine iar toate aceste mici imagini sunt compuse pentru a crea imaginea completă. Unele insecte (albinele, fluturii) pot vedea inclusiv în ultraviolet iar libelula procesează imaginile atât de repede încât mișcările normale îi apar cu încetinitorul. În general, ochii compuși sunt foarte eficienți în detectarea mișcărilor, de aceea ne este și foarte dificil să prindem o muscă sau un țânțar.

Istorie

Panduri

Panduri croați, în slujba Mariei Theresia (1742)

Panduri croați al Franz Trenck dePožega, Croația, prezent

Pandurii (din croată panduri) au fost inițial trupe neregulate, al căror prim obiectiv era purtarea unui război de gherilă și lupta în formații desfășurate. La origine, denumirea de panduri o aveau gărzile de corp înarmate ale nobililor croați din secolele XVII-XVIII, din regiuneaSlavonia.

În secolul al XVIII-lea, după eliberarea Croației de sub ocupația otomană, au fost integrați în armata habsburgică și folosiți în luptele duse între 1740-1763 în Silezia și Bavaria.

Denumirea de panduri a fost extinsă la soldații români, maghiari și sârbi din armata imperială, care au apărat granița militară, frontiera de sud a Imperiului Habsburgic, împotriva Imperiului Otoman.

Astfel, Tudor Vladimirescu (aprox. 1780 - 1821) a fost conducătorul pandurilor din Valahia. Aici, ei au apărut cel mai probabil în timpul administrației austriece asupra Olteniei (1716/1718-1739).

Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam

Despre arestarea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu există numeroase mărturii, multe din ele aparţinând unor străini, agenţi diplomatici sau economici la Constantinopol. Interesul mare pentru destinul principelui este motivat şi de caracterul considerat iraţional, chiar "bestial" al atitudinii turcilor faţă de "nefericitul" principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei. Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depăşesc cu mult limitele acceptabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană.

Torturarea şi uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, precum şi suferinţele îndelungate ale restului familiei, luate în sine, fără a ţine seama de suferinţa şi jertfa celor vizaţi, nu sunt nimic altceva decât un exemplu de bestialitate pură, generată de instincte primare.

Brusca mazilire de către Înalta Poartă a bătrânului domnitor, cunoscut şi preţuit în Europa, a generat întrebări legitime în ceea ce priveşte raţiunea gestului făcut de sultan. S-au emis în epocă şi printre istoricii care s-au aplecat asupra fenomenului diverse explicaţii, legate de realităţile geopolitice de la Dunărea de Jos din perioada respectivă, de jocul diplomatic complicat al Brâncoveanului, care i-a fost fatal, cu Imperiul Rusiei şi Casa de Habsburg.

Deci, trebuia să existe o explicaţie "savantă", care să ţină seama de "înalte raţiuni de stat". Însă, încă de la începutul arestării, diverse persoane au emis şi o ipoteză mult mai "banală": cea a "invidiei" otomane pentru legendara avere a prinţului valah. Există texte care arată dragostea de arginţi a sultanului Ahmet, dragoste împărtăşită cu mulţi alţi slujitori ai Porţii, lucru care poate constitui o explicaţie, mai banală, dar perfect coerentă, a atitudinii conducătorilor otomani.

Sordid şi măreţie în moartea Brâncovenilor

Primele sentimente ale acestor străini faţă de drama domnului român sunt de milă profundă. "Bietul" şi "nefericitul" sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Acestea sunt cu atât mai justificate, cu cât arestarea şi condamnarea sa sunt datorate unei motivaţii josnice: banii. Toate mărturiile arată că, în momentul sosirii domnului român la Constantinopol şi al întemniţării în închisoarea Celor Şapte Turnuri, toate motivaţiile "savante" dispar, iar Brâncoveanu este supus unor chinuri atroce pentru a spune unde îşi are ascunşi banii. Nimic altceva.

Rapoartele consemnează în timp etapele "disciplinării" domnului român, care, pe măsură ce mărturiseşte, este scos din grotele sordide ale închisorii, către niveluri superioare, unde poate respira. Deşi se vorbea că, dacă va da toată averea sa în mâinile sultanului, va scăpa cu viaţă, cei mai experimentaţi au prevăzut din timp că principele valah va sfârşi în cele din urmă ucis, pentru că aurul stârneşte patimi grele. De altfel, unul din rapoarte, reprodus mai jos, arată că turcii, orbiţi de legenda marii averi a lui Vodă Brâncoveanu, îi cer în schimbul libertăţii o sumă absolut colosală. Ştiind că spusese despre tot ce avea, domnul român şi-a dat seama că acesta e sfârşitul său.

În ceea ce priveşte supliciul domnului şi al fiilor acestuia, toţi cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivaţiile şi detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce priveşte motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva "ghiaurilor" infideli Porţii, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Ţările Române, ca să rămână fideli sultanului şi să nu mai "ascundă" banii cuveniţi lui.

Dimensiunea martirică a actului morţii Brâncovenilor, deşi nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuşi adesea, prin gesturi şi atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că creştinii din Constantinopol au văzut de la început în uciderea acestor oameni nevinovaţi un act de jertfă, cu caracter martiric.

Torturat pentru a-şi mărturisi averile

"Înspre Constantinopol, nenorocitul domn Brâncoveanu a fost întovărăşit de Marele Imbrohor sau întâiul comis al Sultanului. Aici l-au închis la Cele Şapte Turnuri, împreună cu soţia lui şi cinci sau şase fii sau gineri, după ce pe dânsul şi pe ai săi i-au cercetat până la piele şi i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit şi pe acei fii ai lui, precum şi trei boieri fruntaşi, într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsă de lumină nu pot arde lumânări, nici candele, despărţit de soţia lui. Se vede bine că dânsul nu se va izbăvi şi va fi chinuit atât timp până se va descoperi unde-i este ascunsă rămăşiţa banilor şi averilor" (Scrisoare, Hochepied, 15 mai 1714; N.B.: datele sunt după stilul nou, fiind scrise de occidentali, 31 august 1714 stil nou - 15 august 1714 stil vechi).

"Acesta (Brâncoveanu) a fost închis, împreună cu soţia, fiii şi toată familia, în cele Şapte Turnuri; averile sale sunt adunate de peste tot, inclusiv bunurile mobile, lucrurile cele mai mărunte şi cele de duzină, toate urmând să fie vândute la licitaţie pentru a obţine bani" (Raport, Alvise Mocenigo şi Andrea Memmo, 26 mai 1714).

"Domnul muntenesc mazil, arătând unde-i e cea mai mare parte din averi, a fost strămutat zilele acestea din aşa-numita Groapă a Sângelui, într-o odaie de sus a Celor Şapte Turnuri" (Scrisoare, Colyer, iunie 1714)

"Mai departe, vizirul ar fi vorbit cu noul ambasador veneţian, cât şi cu acel care pleacă, despre oarecare înscris din care se arată că Domnul mazil al Ţării Româneşti, care stă încă prins în Cele Şapte Turnuri, a cedat Porţii o sumă de 800 de pungi sau 400.000 de lei, ce a depus-o în Banca Republicii Veneţiei, cu rugămintea ca să se facă astfel încât valoarea acestor bani, care au căzut acum în stăpânirea Sultanului, să fie trimisă cât de repede.

Mi se pare adeverit lucru că acel Domn mazil al Ţării Româneşti, după ce-l vor fi jumulit bine, la urmă îşi va pierde şi viaţa" (Scrisoare, Hochepied, 22 iunie 1714).

"Domnul muntenesc mazil, arătând pe fiece zi mai mult din averile sale şi mărturisind că în Ardeal are trei moşii cumpărate, e ţinut acum de Bostangi-başa, strict păzit, şi ameninţat zilnic că va fi chinuit, dacă nu va destăinui totul de bunăvoie" (Scrisoare, Colyer, iulie 1714).

"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruţate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice

exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei. Întrebările nu au fost puse din preocupare pentru provincie (Valahia), ci din motive de avariţie. Bieţii prizonieri au mărturisit totul şi, deşi nu li s-au pus întrebări, doamnele au făcut mărturisiri şi ele, văzând chinurile celorlalţi.

Pe lângă puţinele bucurii ale tatălui: fiii, banii economisiţi, s-a regăsit o sumă considerabilă de bani. Principele a spus că, din aceasta, 30 de mii se găseau în mâinile unui agent de-al său de la Adrianopol, de unde nenorocitul om a fost adus imediat, pentru că nu s-a găsit asupra lui întreaga sumă - o parte din ea fiind în custodia unui dragoman din Anglia, căruia i-a propus să păstreze aceşti bani -, agentul de la Adrianopole a fost adus la locul de tortură, cu fiare la picioare, la mâini şi la gât, ca şi cum ar fi fost cel mai nemernic dintre oameni.

În plus, la Veneţia mai existau 300 de pungi cu bani, care reprezentau 150.000 de reali; un prieten de-al lui Bostangi-başa, în casa căruia se dezbat probleme asemănătoare, mi-a spus că această veste a fost primită cu multă bucurie de primul vizir, care a ordonat continuarea cercetărilor, deoarece el ştia că existau la Veneţia 15 mii de astfel de pungi. Dar nu au putut să profite în nici un fel de aceşti bani, pentru că banii din aceste 300 de pungi fuseseră destinaţi de către Principe Bisericii Sfântului Gheorghe din Valahia, iar o altă parte, Bisericii Sfântului Gheorghe din Veneţia. În timpul acestei ultime încercări (torturi), Principele a mărturisit că mai deţinea încă 200 de pungi în Ungaria" (Raport, Andrea Memmo, 13 iulie 1714).

Moartea "bietului" domn

"Duminică de dimineaţa a fost tăiat capul bătrânului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică privelişte. Ceea ce i s-a luat din avere, în bani, scule, vite şi alte feluri de lucruri, se ridică, după cum vorbeşte lumea, la mai mult de două milioane de lei, şi-n acestea nu se socoteşte valoarea multelor moşii ce le avea în ţara sa şi în provinciile vecine.

Cu câteva zile înainte, Bostangi-başa, în paza căruia principele se afla, îi spuse că poate să fie iertat şi restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneţia 20.000 de pungi - ceea ce face 10.000.000 - apoi va fi şi de aici înainte domn, cum a fost mai înainte, iar moşiile i se vor da iarăşi în stăpânire.

La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie şi, rostind cuvinte grele de batjocură şi de ruşine contra Sultanului, îşi grăbi şi mai mult sfârşitul nefericit. Iar aceasta s-a petrecut în chipul cel mai sfâşietor. El fu dus cel din urmă spre moarte, după ce-i văzu pe toţi fiii săi (şi-i iubea foarte mult!) murind unul după altul.

Până acum nu se ştie ce va fi cu soţia, fetele şi ginerii Domnului. Un copilaş de patru ani şi o fetiţă a celui de-al doilea au fost - ca unii ce sunt născuţi din taţi răzvrătiţi - declaraţi sclavi printr-o sentinţă a muftiului, şi, ca atare, au fost duşi în Serai. Se aude mai pretutindeni că turcii nu de milă i-au lăsat în viaţă pe aceşti nevinovaţi copilaşi, ci cu speranţa de a obţine mai lesne, trăind moştenitorii, sumele imense pe care li se pare lor că domnul le-a trimis spre păstrare în diferitele ţări ale creştinătăţii" (Raport, Andrea Memmo, 31 august 1714).

"Aceşti necredincioşi îşi râd uneori de deosebirile care ne dezbină şi nu gândesc la crudele vicisitudini care pustiesc atât de mult imperiul lor, care persecută meritul ca pe cel mai mare viciu din lume şi care obligă un om cinstit să aibă întotdeauna moartea în faţa ochilor, din clipa în care deţine ceva averi. Mărturie stă exemplul nefericitului principe valah, care tocmai îşi pierdu capul laolaltă cu toţi fiii şi trezorierul său… Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groază de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dându-şi în final duhul sub tăişul spadei, înotând în sângele întregii sale familii" (Scrisoare, Goultz, 1 septembrie 1714).

Sensul martiric al morţii Brâncovenilor

"Într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, a fost luat pe neaşteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri şi a fost adus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere, boier din principat, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, prin oraş. Şi aşa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de faţă cu sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care n-avea mai mult de şaptesprezece ani. Aceeaşi osândă, cu o crâncenă neomenie, s-a săvârşit şi faţă de ceilalţi fii şi faţă de cumnat, după vârstă, în faţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa privelişte. Apoi l-a tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnând de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost ţintuite de poarta cea mare a Seraiului. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari; care toţi blestemă aceasta şi strigă că e o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară.

Nu numai că era Duminică în ziua când s-a îndeplinit această execuţie crudă, dar şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării la Cer a Fecioarei. Lucru care pare a-l fi făcut înadins Vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neaşteptate au şi fost tulburaţi în închinăciunile lor" (Scrisoare, Hochepied, 7 septembrie 1714).

"Duminică, 26 august, zi hotărâtă pentru primirea solemnă a solului suedez Grotus de către sultan; …Înainte de primire am fost martorii unei scene demne de plâns, pedeapsa mult timp amânată a celui mai nenorocit dintre domni: domnul Ţării Româneşti cu toată casa lui…

Sultanul a dat un firman ca să fie prins de viu şi adus la Constantinopol cu toată casa lui. Aşa s-a şi făcut fără zăbavă şi ei au aşteptat multă vreme la Iedi Kule o moarte groaznică, fiind între timp supuşi la chinuri grele ca să-şi mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle. În sfârşit astăzi au fost duşi la locul de execuţie. E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face de obicei execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită în care stă sultanul să privească. Într-adevăr şi cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de faţă.

Primul care-şi pierdu capul sub sabie a fost mareşalul, ginerele domnului, şi în acelaşi chip pieriră în sânge doi copii. Mai rămânea al treilea, un băieţaş de doisprezece ani, care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă să-i taie copilul strigă cât putu: "La vârsta mea pot eu avea o vârstă aşa de mare…? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji. Dacă pe mine creştin mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea". Îndată aceste cuvinte au fost transmise sultanului şi acesta a trimis vorbă lui Brâncoveanu întrebându-l: "Dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?" Bătrânul a suspinat adânc şi a simţit cu cruzime în inimă această nouă lovitură a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi cu glas limpede a spus: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa"." (Francisc Gosiciecki, iezuit, în Solia cea mare a lui Stanislaw Chometowski…).

"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruţate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei.

Subprograme. Funcții și proceduri.

Subprogramele sunt parti dn program identificate printr-un nume, prin intermediul caruia vor fi apelate.  Vom scrie subprograme atunci cand:

- anumite instructiuni dintr-un program apar in mai multe locuri;

- dorim sa impartim problema in subprograme.

Subprogramele pot fi:

- functie- returneaza intotdeauna o singura valoare;

- proceduri- pot returna zero, una sau mai multe valori;

Functiile si procedurile pot fi standard(existente deja in limbajul pascal) si definite de utilizator.

Functii standard: int, trunc, sqr, sqrt, abs, chr, ord, pred, succ; Proceduri standard: read, readln, write, writeln, val, str, inc, dec.

AVANTAJELE UTILIZĂRII SUBPROGRAMELOR

realizarea codului – o dată scris, un subprogram

poate fi utilizat de mai multe programe;

elaborarea algoritmilor prin descompunerea

problemei în altele mai simple. În acest fel, rezolvăm

cu mult mai uşor problema;

reducerea numărului de erori care pot apărea la

scrierea programelor;

depistarea cu uşurinţă a erorilor – verificăm la

început subprogramele, apoi modul în care le-am

apelat în cadrul programului.

EXEMPLE DE UTILIZARE A FUNCŢIILOR

1. var i, n, f: integer;
2.  
3.   function Fact(var X: Integer): Longint; {X este un parametru transmis prin adresa}
4.   var lFact: Longint; {variabila locala}
5.   begin
6.     lFact := 1;
7.  
8.     for i := 1 to X do
9.       lFact := lFact * i;
10.  
11.     X := -1;
12.     Fact := lFact; {am asignat rezultatul in numele functiei !}
13.   end;
14.  
15. begin
16.   Write('Dati N: '); ReadLn(n);
17.  
18.   F := Fact(N);
19.   WriteLn('Factorial de N este egal cu : ', f);
20.   WriteLn('Noua valoare a lui N este   : ', n);
21.  
22.   ReadLn; {asteptam sa fie apasat Enter}
23. end.

Functii

    Functiile sunt foarte asemanatoare procedurilor, singura diferenta fiind faptul ca functiile pot intoarce un rezultat. Sa vedem cum arata o structura generala a unei functii:

function nume_functie [(lista_parametri)] : tip_rezultat; 
CONST 
(* declaratii de constante *)
VAR 
(* declaratii de variabile *)
BEGIN 
(* instructiuni *)
END;

Aratam un program care calculeaza factorialul unui numar, folosind o functie de data asta:

var i, n, f: integer; 
function Fact: Longint; 
var lFact: Longint; {variabila locala} 
begin 
  lFact := 1; 
for i := 1 to n do 
  lFact := lFact * i; 
Fact := lFact; {am asignat rezultatul in numele functiei !} 
  end; 
begin 
  Write('Dati N: '); ReadLn(n); 
F := Fact; 
  Write('Factorial de N este egal cu : ', f); 
ReadLn; {asteptam sa fie apasat Enter} 
end.

Proceduri

 Aratam o structura generala a unei proceduri:

procedure nume_procedura [(lista_parametri)];
CONST
(* declaratii de constante *)
VAR
(* declaratii de variabile *)
BEGIN
(* instructiuni *)
END;
 

  Spre deosebire de structura unui program, end-ul de la sfarsit este finalizat cu ; (punct si virgula), nu cu . (punct). Lista de parametri este optionala, motiv pentru care este incadrata intre paranteze drepte. Ce inseamna parametri va fi explicat putin mai tarziu.

Mai jos este prezentat un program fara 

var vector : array[1..200] of integer;
i, n: integer;
begin
Write('Dati N: '); ReadLn(n); {N = numarul de elemente}
i := 1; {*}
while (i = N) do {citim elementele}
begin
Write('Dati elementul ', i, ': ');
ReadLn(vectori);
i := i + 1;
  end;
i := 1; {*}
while (i = N) do {impartim fiecare element la 2 si salvam catul}
begin
vectori := vectori div 2;
i := i + 1;
  end;
  Write('Vectorul modificat este : ');
i := 1; {*}
while (i = N) do {afisam noile valori din vector}
begin
Write(vectori : 5);
i := i + 1;
  end;
ReadLn; {asteptam  sa fie apasat Enter}
end.